vineri, 17 aprilie 2009

Postul Mare sau Postul Patruzecimii (al Paresimilor, al Paştilor)

Paştele, considerată fiind cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii este celebrarea Învierii lui Iisus Hristos. Despre Paşte s-au scris o mulţime de lucrări, religioase şi laice, s-au făcut mai multe filme (artistice sau documentare), dar nimic nu poate descrie în cuvinte şi imagini marea taină a Invierii Domnului, a biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos.
Paştele este precedat de un post de 40 de zile (şapte săptămâni, începând cu Lăsatul secului), perioada numită Postul Paştelui, ultima săptămână, numită Săptămâna Patimilor, având menirea de a pregăti credincioşii pentru Înviere, imediat după ultima duminică dinaintea Paştelui, cea a Floriilor, în care se sărbătoreşte intrarea lui Iisus în Ierusalim. De a doua zi, în Săptămâna Mare, se rememorează tot ce a făcut Mântuitorul pe pământ. Astfel, prin post, reculegere şi rugăciune, credincioşii parcurg cele şapte trepte ale ultimelor zile ale lui Hristos-Omul, fiecare zi din Săptămâna Patimilor semnificând un nou pas al lui Iisus pe drumul către răstignire şi Înviere.

Sfinţii părinţi despre post

După mărturiile unor Sfinţi Părinţi, numele i s-a dat după postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos; ţinut înainte de ieşirea Sa la propovăduire.
În privinţa lungimii acestui post, la început el nu se ţinea la fel peste tot: unii posteau o zi înainte de înviere, alţii mai multe zile, până la o săptămână. Din veacul IV avem dovezi că acest post era de 40 de zile, iar apoi de 6 săptămâni, pentru că după aceea să se fixeze la 7 săptămâni (49 de zile), ultima săptămână, numită a Patimilor, fiind considerată ca un post deosebit, mai sever, legat de Paştele Răstignirii.
Acest post a fost socotit totdeauna drept cel mai sever, de aceea îndrumările tipiconale - pe baza canonului 50 Laodiceea, 56 trulan şi 40 al Sf. Nichifor Mărturisitorul - prescriu cu privire la el următoarele: “în sfânta şi marea Patruzecime, în ziua dintâi a săptămânii dintâi, adică luni, nicidecum nu se cuvine a mânca, aşişderea şi marţi. Iar miercuri după săvărşirea dumnezeieştii Liturghii a celor mai înainte sfinţite, mâncăm pâine caldă şi se dă şi apă caldă cu mied. Iar cei ce nu pot să păzească cele două zile dintâi, mănâncă şi beau apă marţi, după vecernie, aşişderea şi bătrânii. Sâmbetele şi duminicile dezlegăm numai la untdelemn şi vin. Iar în celelalte săptămâni ajunăm până seara cinci zile, mâncând mâncare uscată, afară de sâmbăta şi duminica. Peşte în sfânta şi marea Patruzecime nu mâncăm, afară de sărbătoarea Buneivestiri a Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu şi de Duminica stâlparilor.”
Postul din ultima săptămână (a Patimilor) este cel mai aspru. Constituţiile Apostolice prescriu pentru această săptămână următoarele: “În zilele Paştelor (adică în săptămâna Patimilor) ajunaţi, începând de luni până vineri şi sâmbăta, şase zile, mâncând numai pâine, sare, fructe uscate şi bând numai apă şi vă abţineti atunci de vin şi de carne (de peşte), căci acestea sunt zile de întristare şi nu zile festive. Şi anume vinerea şi sâmbătă, cei ce pot să nu guste nimic până la cântarea de noapte a cocoşului. Cine însă din cauza slăbiciunii nu poate ajuna amândouă zilele, să ajune cel puţin sâmbăta”.
Postul Patruzecimii a fost privit totdeauna drept cel mai însemnat dintre toate posturile şi cel mai potrivit pentru primirea de către credincioşi a Sfintelor Taine a Pocăinţei şi Euharistiei, fiind cel mai nimerit prilej de curăţire de păcate, rugăciune şi fapte de milostenie. Canonul 69 apostolic osândea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii, iar pe laici cu excomunicarea, dacă nu respectau Paresimile, asemenea miercurile şi vinerile, admiţând excepţii numai în caz de boală. Şi porunca a IV-a bisericească consideră acest post drept cel mai potrivit pentru împlinirea obligaţiei minimale a creştinilor, de mărturisire a păcatelor.
Una din cântările bisericeşti din Postul Mare spune: “De bucate postind, suflete al meu, şi de pofte necurăţându-te, în deşert te lauzi cu mîncarea; că de nu ţi se va face ţie pricina de îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu şi demonilor cei mai răi te vei asemăna, care niciodată nu mănâncă. Deci, caută să nu faci netrebnic postul păcătuind; ci nemişcat să rămâi spre poruncile cele fără cale, părându-ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui Ce s-a răstignit şi, mai ales, că te răstigneşti împreună cu Cel Ce s-a răstignit pentru tine, strigând către El: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni într-u Împăraţia Ta”.
De aceea, putem concluziona că postul este renunţarea, de bunăvoie, a omului la plăceri şi primirea cu mulţumire şi cu bucurie a tot ceea ce-i dă Dumnezeu în viaţă, având ca motivaţie dragostea de Dumnezeu Care-l vrea curat şi neprihănit. Iar Sf. Avva Pimen spune astfel : Postul este hrana sufletului şi după cum hrana trupească îngraşă trupul, tot aşa şi postul face mai puternic sufletul, îl face mai uşor, îi dă aripi, îl face să stea la înălţime, să se gândească la cele de sus şi să se ridice mai presus de plăcerile şi dulceţile acestei vieţi”.

Magdalena Munteanu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu