sâmbătă, 5 decembrie 2009

DESPRE SĂNĂTATE

Atanasie Rakovalis: "Parintele Paisie mi-a spus", Capitolul II "Despre Sănătate"

42. Dacă am fi ştiut cât folos primim din boli, nu am fi dorit să ne facem bine, ci am fi preferat să răbdăm, pentru a dobândi un loc mai bun în rai şi nu l-am fi rugat pe părintele Ştefan să facă rugăciune.
«Părinte Ştefan, de ce mi-ai făcut aceasta? Dacă ai ştiut, părinte Ştefan, că nu vreau sănătate, de ce te-ai rugat pentru mine? Mai bine îmi spuneai "bine, bine" şi să nu fi făcut rugăciune. De ce ai făcut aceasta, părinte Ştefan?».

43. Părinte, antibioticele pricinuiesc vătămare omului. De data aceasta, am fost nevoiţi să-i dăm fetitei noastre (în vârstă de doi ani) antibiotice. Unii de la şcoala unde lucrează soţia mea, au mers la home¬opat şi cu o pastilă mică le-au trecut durerile. Şi ne-au spus că de la început trebuia să tratăm copilul prin homeopatie.
Doi călugări ai părintelui S. se ocupă cu home¬opatia. Nu ştim dacă este aşa, dar am auzit că Părin¬tele Porfirie ar fi spus că medicamentele homeopate, şi mai ales cele ale primei doze pe care o dau, nu sunt fabricate în Grecia, ci le aduc din Olanda, unde sunt "citite" în cadrul unei ceremonii speciale. Adică sunt vrăjite.
- Ascultă, pentru acupunctura există două şcoli. Una este curat satanică. Iar cealaltă ce face? Să pre¬supunem că mă doare degetul. Cel care se ocupă cu aceasta ştie pe unde trec nervii, bagă un ac, omoară nervul, iar durerea încetează. Da, dar oare 1-a făcut bine? A îndepărtat pricina? Apoi, să spunem că mă doare şi cealaltă mână; va omorî şi acel nerv, apoi altul şi altul, iar la sfârşit ce se va întâmpla?
Homeopatia este încurcată. Mulţi s-au încurcat în această poveste şi au amestecat în ea multe teorii. După ce vei lua o doctorie, îţi vor spune aceia: "La început te vei simţi mai rău, dar apoi îţi va trece". Să spunem că te doare obrazul. Celălalt îţi dă o palmă puternică şi te doare mai tare, aşa încât starea de mai înainte, ţi se pare o glumă, şi o suporţi uşor.
Mai există şi unii care sunt bolnavi numai cu închipuirea. Unul ca acesta merge la medic, iar acela îi spune: "Pleacă, nu ai nimic". Merge din nou şi medicul iarăşi îi spune: "Pleacă, nu ai nimic". Merge apoi la homeopat. Acesta ştie că nu are nimic, dar nu îi spune, ci îi dă un praf, pentru a-i linişti gândul aceluia şi astfel îi trece durerea. "M-am făcut bine", spune acela.
- Ei, dar acest lucru este bun. Părinte, căci i-a corectat gândul.
- Bre, fiule, aceasta este înşelăciune! În felul aces¬ta îi mai umflă şi egoismul, căci va cugeta: "Ai văzut? Nu spuneam eu bine? Doctorii nu au ştiut".
Apoi mai sunt şi alţii care neputându-se aranja nicăieri în altă parte, merg la homeopatie şi astfel îşi găsesc o ocupaţie.
Dar lucrul acesta este primejdios. Se încurcă dife¬riţi inşi în treaba aceasta şi nimeni nu poate avea încredere în ei.
Apoi resping toate celelalte tratamente, zicând: "Acesta nu este corect!". Dacă cineva are febră 40°C, tu ce vei mai face atunci când tratamentul recomandat de medicina clasică îşi face treaba lui, alungă tempe¬ratura?
Îmi face mare impresie faptul că Hipocrate a des¬coperit atâtea lucruri, a făcut atâtea observaţii şi a alcătuit atâtea terapii. Aceasta nu a fost întâmplător, ci a fost o iluminare dumnezeiască. Altul a făcut peni¬cilină din mucegai.
Un bătrânel la o mănăstire a văzut cum arăt şi mi-a spus să mănânc pâine mucegăită, căci ajută. Dar câtă pâine poţi să mănânci? în timp ce acela a făcut medicamentul din mucegai şi a salvat atâţia oameni. Un astfel de medicament nu este de aruncat.
Eu aş fi de acord mai degrabă cu un botanist, cu un om de ştiinţă. Iată, cineva a scris o carte despre o sută de plante şi o mie de terapii. Vezi, acolo citim despre atâtea plante, dintre care pe unele le călcăm în picioare şi care vindecă o mulţime de boli.
A venit aici un oarecare medic credincios, nu vreau să-i spun numele, care a scris şi o carte şi îi spun: "Menta ajută mult la astmă". „Nu ştiu" îmi spune. "Bre, tu eşti doctor şi spui că nu ştii?".
Vezi aceştia nu au un scop bun, vor să dea la o parte plantele şi să rămână numai medicamentele. în mâncăruri se pun atâtea şi atâtea plante iar ca medica¬mente şovăiesc să le folosească.
Cum am spus, sunt de acord mai degrabă cu un om de ştiinţă, botanist. Vezi, germanii au pus deja menta în pliculeţe şi o vând.
Dar există şi mulţi escroci. Unul spune că poate cunoaşte TOATE bolile numai privind în ochii celui bol¬nav. Sunt şi eu de acord că unele boli se pot depista în felul acesta, dar cum va cunoaşte acela inima privind în ochi. Altul spune că prin ureche poate vin¬deca toate bolile. Bagă în ea nişte ace... Prostii. Aceştia sunt nişte escroci. Este nevoie de discernă¬mânt în toate acestea.
- Adică, Părinte, să nu facem tratamente homeopate la copil?
- Nu, nu este un lucru în care să ai încredere.
- Părintele S. are câţiva călugări medici, pe care i-a trimis să înveţe homeopatia.
Bătrânul şi-a clătinat capul şi nu a spus nimic.
- Chiar şi părintele S. a făcut tratament homeopat şi deşi a fost foarte bolnav, în cele din urmă s-a făcut bine.
Stareţul şi-a clătinat din nou capul cu amărăciune în semn de dezaprobare şi la sfârşit a întrebat:
- Prin ce s-a făcut bine părintele S.? Oare prin homeopatie? (dând de înţeles că poate rugăciunile altora l-au tămăduit).

Anexa mea personală
44. După aceste sfaturi ale Stareţului m-am ho¬tărât să cercetez mai profund subiectul homeopatiei şi al acupuncturii. Iată aici câteva din constatările mele pe scurt:
Acupunctura: S-a dezvoltat în China şi s-a impus ca un mod terapeutic, printr-un decret împărătesc. Ea este strâns legată de concepţia despre lume a vechilor chinezi. Potrivit acestei concepţii, ei credeau că boala trupească este urmarea influentei unui duh rău asupra trupului omenesc. Astfel, de exemplu, dacă te durea stomacul, aceasta însemna pentru vechii chinezi că un demon se cuibărise în acel loc. Pentru a-1 sili pe de¬monul, care provoca boala să plece, înfigeau ace în punctele respective ale părţii bolnave, făcând în acelaşi timp şi diferite exorcisme. Aceasta este o ra¬mură a acupuncturii, pe care Stareţul a caracterizat-o a fi "curat" SATANICĂ.
Oare în zilele noastre nu există SATANIŞTI? Oare unii dintre aceştia nu practică şi în ziua de astăzi această ramură a acupuncturii? Şi dacă există astfel de persoane viclene şi rău intenţionate, care l-au băgat pe satana în viata lor, înlăuntrul sufletului lor, nu cumva să aşteptaţi să v-o spună sau să v-o scrie sub tabela lor medicală.
Homeopatia: Întemeietorul homeopatiei în Grecia, a acestei "medicini alternative", este un SUBINGINER! Domnul Vitulkas. Este considerat părintele homeopa¬tiei în Grecia, dar este şi foarte cunoscut în cercurile mondiale homeopate.
Domnul Vitulkas a fost discipol şi colaborator al maestrului (guru) hindus Krişnamurti. Pe Krişnamurti, Societatea Teosofică (de provenienţă masonică) a vrut să-1 impună ca Hristosul noii Ere. (Timp de mai mulţi ani a umblat prin toată lumea, dându-se drept "Hristo¬sul" epocii noastre). Dar planurile lor au eşuat.
În acest mediu s-a mişcat domnul Vitulkas, şi este firesc ca gândirea lui să fie adăpată cu concepţii ori¬entale despre Dumnezeu, lume şi om.
Pentru a deveni cineva „homeopat" în Grecia, acum câţiva ani, când începuse această poveste, era sufi¬cient să înveţe între trei şi şase luni lângă un homeopat experimentat, iar apoi îşi putea deschide "magazinul" său propriu.
Astăzi însă, lucrurile s-au schimbat. După ciocnirile cu lumea medicală a Greciei este necesară diploma de absolvire a medicinei, pentru ca cineva să practice homeopatia.
Nu există şcoli homeopate organizate. Nu există date statistice, pentru a putea compara rezultatele acţiunii medicamentelor homeopate. Fiu există nici o statistică care să spună că, de exemplu, din o mie de bolnavi care au urmat o terapie homeopată, atâţia s-au făcut bine, atâţia şi-au îmbunătăţit starea, atâţia au rămas în aceeaşi stare şi atâtora li s-a înrăutăţit sănătatea. NIMIC! nici o dată statistică! Şi interesant este faptul că aceia îţi spun că "homeopatia nu lucrează statistic".
În trecut chiar şi eu însumi am urmat de două ori şedinţe de terapie homeopată împreună cu soţia mea şi cu mulţi prieteni şi cunoscuţi.
În majoritatea situaţiilor nu s-a întâmplat nimic. Nici o ameliorare! în alte situaţii boala avansa atât de mult încât ajungea la punctul critic în care bolnavul era nevoit, în starea avansată a bolii în care se afla, să ceară ajutorul medicinei clasice.
Uneori a existat şi "vindecare", aşa cum s-a petrecut în cazul conjunctivitei pe care am avut-o la ochi. Această boală uşoară s-a vindecat... Dar după o vreme m-a consultat din nou un oftalmolog, şi s-a mirat că partea vitroasă a ochilor mei a fost vătămată.
Semăna cu cea a unui om foarte înaintat în vârstă. Oare aceasta este "vindecarea" pe care mi-au făgădui¬t-o?
Nişte prieteni de ai noştri le-au făcut copiilor lor tratament homeopatic, încă de la o vârstă foarte mică. De la trei ani, poate şi mai puţin, copiii lor nu au luat niciodată antibiotice. Gripele, infecţiile şi viruşii, le tre¬ceau cu uşurinţă, cu o pastilă "mică" homeopată.
Însă, mai târziu, ce s-a întâmplat?
După destui ani de terapie homeopată, unul din copiii lor s-a îmbolnăvit foarte grav. Cantitatea de cupru şi de celelalte metale pe care le luase în toţi aceşti ani prin aceste "mici" pastile a crescut într-o măsură atât de mare încât i-a provocat această boală foarte gravă.
Speriaţi, părinţii au recurs la ajutorul medicinii cla¬sice, având grijă de a-i înştiinţa pe cunoscuţii lor despre "păţania" suferită, blestemând de aici înainte homeopatia.
Cum putem fi siguri că după o folosire de ani de zile a medicamentelor homeopate, nu vom avea efecte negative? Şi fiindcă nu există perioadă lungă de timp, o experienţă acumulată, pe ce se sprijină homeopaţii când încredinţează lumea că "medicamentele homeopate nu au efecte negative"?
Chiar şi în domeniul teoriei, al principiilor, există nepotriviri. Chiar ei înşişi nu ştiu foarte bine ce anume cred. Fondatorul homeopatiei este considerat S. Haneman. El a scris o carte cu titlul "Organul tehnicii tera¬peutice", unde sunt expuse principiile de bază ale homeopatiei.
În revista pe care o editează Centrul Medicinei Homeopate din Atena, cu titlul "MEDICINA HOMEOPATĂ", în nr. 3 din 1992, editorul revistei lui şi înte¬meietorul homeopatiei în Grecia, domnul G. Vitulkas, referindu-se la cele de mai sus, scrie:
"1) Diferenţele care există între ediţia a cincea a "Organului", când Haneman trăia încă, şi a şasea care s-a tipărit după moartea lui şi alte diferenţe care apar probabil nu aparţin acestuia. 2) Contradicţii posibile care există în "Organ", spre exemplu în paragraful 18 care menţionează: "...prin urmare, rezultă fără nici o îndoială că totalitatea simptomelor la fiecare caz per¬sonal de boală trebuie să fie singurul indiciu, singurul ghid care ne va conduce la alegerea medicamentu¬lui...".
În timp ce vorbeşte atât de clar despre totalitatea simptomelor, totuşi, în paragraful 153 menţionează: "...în încercarea noastră de a descoperi medicamentul corespunzător, cel mai potrivit pentru simptomele bolii pe care vrem să o tratăm... acele simptome pe care ar fi trebuit prin excelenţă şi în mod exclusiv să le avem în vedere, sunt cele mai importante, cele mai curioase, cele mai neobişnuite şi unice în felul lor -simptome generale, dar şi cele mai imprecise, care nu trebuie să ocupe prea mult atenţia noastră...".
Oare nu avem aici o contradicţie? Dacă da, care este ea?
Mai există şi alte contradicţii de acest fel în "Organ", care vor trebui discutate? se întreabă domnul Vitulkas.
45. Un copil a venit să-1 roage din nou pe Stareţ pentru tatăl său, care era în spital bolnav de cancer. Era gata să izbucnească în plâns. Stareţul 1-a întărit sufleteşte.
- Nu plânge! Nu s-au pierdut toate! Ce s-a întâm¬plat? Pentru Dumnezeu nimic nu este greu. Numai că şi el trebuie să vrea să fie ajutat. Trebuie să răsu¬cească puţin butonul; să se acordeze la frecvenţa care trebuie. Să-i spui să se mărturisească şi să se împărtăşească.
46. Odată mi-au adus o fetiţă paralizată. O lovise trăsnetul şi îi arsese toate celulele nervoase. Nu putea merge, nici vorbi, şi nici să se îngrijească.
Mi-a fost tare milă de ea. Oare este greu pentru Hristos să facă din nou celulele? Acum s-a făcut cogeamite fată.
47. - Părinte, acesta are tensiune. Mu ştiţi cumva vreun medicament?
- Tensiune? Ia vino aici să ţi-o cobor! (Şi zâmbind, îi prinde capul între mâini şi îl apasă, în timp ce acela stătea bucuros şi cu evlavie, primind tratamentul Stareţului asupra capului său).
Tensiunea este din nelinişte, binecuvântatule, con¬tinuă serios Stareţul. Tu să rezolvi problemele cele uşoare. Pe cele grele să le laşi lui Hristos. Să nu în¬cerci să le rezolvi tu pe toate. După ce vei pleca de aici, să treci pe la Talea (băcanul din Căreia) să cumperi nişte indiferenţă bună. îţi va da şi pe datorie, a spus Stareţul râzând.

48. Să mâncaţi morcovi mulţi. Fac bine. Curăţă sângele.

49. Odată am avut infecţie urinară. în decursul unui an luasem de cinci ori antibiotice puternice. Şi de fiecare dată am făcut aceasta timp de o lună de zile. Dar fără nici un rezultat. în cele din urmă am mers la Stareţ să-i cer sfatul.
- Ia orz curat, fierbe-1 până se va desface bobul, şi bea numai zeama.
- Cât să beau?
- Bea cât vrei. Rău nu o să-ţi facă. Este şi întăritor. Curăţă tot sistemul... rinichii, vezica urinară. Să bei câte un pahar dimineaţa, la amiază şi seara.
- Pentru cât timp, Părinte?
- Ei!... bea timp de o lună.

Într-un termos mare, cam de un litru, puneam apă fiartă şi aruncam înăuntru o mână de orz, spălat mai dinainte de praf. îl lăsam toată noaptea, iar dimineaţa îl strecuram şi beam zeama.
După cincisprezece zile m-am făcut cu desăvârşire bine şi nu am mai continuat tratamentul. Orzul a făcut o treabă mai bună decât antibioticele, fără să pricinuiască efecte negative.
50. Odată, când l-am cercetat pe Stareţ, după operaţia pe care o făcuse pentru cancer şi după inter¬venţia la ficat, de îndată ce m-a văzut, mi-a spus:
- Să nu ceri! Să nu ceri! Nu poţi suferi durerea, nu poate fi suportată. Este înfricoşătoare!
Am plecat capul ruşinat. în rugăciunea mea, ceream de la Dumnezeu să-mi dea "puţin" din boala Părintelui, atât cât puteam suporta. Mă ruşinam pentru că nu am avut jertfire de sine pentru a cere să sufăr eu în locul său, aşa cum făcuse Stareţul în trecut pentru mine. Nu i-am spus nimic despre aceasta, ci el singur a înţeles.
Apoi Stareţul a continuat:
- Dintru început nu ceream de la Hristos să mă facă bine. Şi sfătuiam şi pe alţii să facă răbdare, să facă mai întâi cele omeneşti şi apoi să ceară ajutorul lui Dum¬nezeu, însă nu aşa, ci trebuie de la început să cerem ajutorul lui Hristos. Căci Hristos vine cu o mângâiere şi le îndreaptă pe toate fără durere, fără efecte negative, în chip desăvârşit. În timp ce oamenii... Chiar şi binele pe care ţi-1 vor face, ce fel de bine este?

vineri, 6 noiembrie 2009

Informaţii utile despre Gripa Porcină

Despre Gripa Porcină

Informaţii utile şi ştiri despre gripa porcina - gripa A (virusul H1N1)
Despre gripa porcină la general
Gripa porcină informaţii
Gripa porcină întrebari şi răspunsuri
Gripa porcină simptome
Studiu despre Gripa Porcina (Pro Vita)
Adevarul despre vaccinul gripei porcine (video)
Harta cazurilor de gripă porcină.

Toate aceste informaţii le găsiţi pe blogul informativ:

sâmbătă, 31 octombrie 2009

RUGĂCIUNE LA APRINDEREA CANDELEI


"Prea Sfântă şi de Viaţă Făcătoare Treime, primeşte dragostea mea înaintea Ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. AMIN

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! AMIN."

Inger pazitor si o seara binecuvantata alaturi de cei dragi !!!

vineri, 23 octombrie 2009

Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pre altul


Există numai o singură mare împărăţie pre Pământ

Împărăţia Dragostei



De aşi grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aşi avea proorocie şi de aşi şti toate tainele şi toată ştiinţa, şi de aşi avea toată credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sânt. Şi de aşi împărţi toată avuţia mea, şi de aşi da trupul meu să-l arză, şi dragoste nu am, nici un folos nu-mi este. Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nici odinioară nu cade.


Datoria fără Dragoste îl face pre om arţăgos.

Responsabilitatea fără Dragoste îl face pre om obraznic.

Dreptatea fără Dragoste îl face pre om aspru.

Adevărul fără Dragoste îl face pre om criticant.

Educaţia fără Dragoste îl face pre om cu două feţe.

Mintea fără Dragoste îl face pre om viclean.

Amabilitatea fără Dragoste îl face pre om făţarnic.

Respectarea oarbă a ordinii îl face pre om cicălitor.

Priceperea fără Dragoste îl face pre om îndărătnic.

Puterea fără Dragoste îl face pre om asupritor.

Onoarea fără Dragoste îl face pre om trufaş.

Bogăţia fără Dragoste îl face pre om lacom.

Credinţa fără Dragoste îl face pre om fanatic.


Să nu pretinzi dragoste dela aproapele tău, deoarece cel ce o pretinde se tulbură dacă nu o află; ci mai bine singur arată-i dragoste aproapelui şi te vei linişti, şi întru acest fel şi pre aproapele tău îl vei aduce la dragoste.

miercuri, 30 septembrie 2009

ACATISTUL DE POCĂINŢĂ PENTRU PRUNCI AVORTAŢI

După obişnuitul început, se zic:

CONDACELE şi ICOASELE:

Condacul 1
Mielule al lui Dumnezeu, Cela ce ridici păcatele lumii, auzi tanguirea mea şi ia aminte la durerea inimii mele, ridică de la mine povara cea apăsătoare a păcatelor mele; Cela ce ai purtat neputinţele noastre, primeşte întru pocăinţă pe cea care se cucereşte Ţie, rugându-se şi strigând din adâncul sufletului: Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Icosul 1
Dumnezeule şi Doamne! A Ta este zidirea: însă vai mie, că păcatul săvârşit de Adam în rai traieşte în trupul meu, şi ca o roabă îi slujesc pururea cu osârdie; ci acum mă rog Ţie:
Miluieşte-mă pe mine, Făcătorule al lumii de sus;
Miluieşte-mă pe mine, Ziditorule al firii de jos;
Miluieşte-mă pe mine, Stăpâne al puterilor cereşti;
Miluieşte-mă pe mine, Îndreptătorule al făpturilor trupeşti;
Miluieşte-mă pe mine, Cela ce porţi de grijă tuturor;
Miluieşte-mă pe mine, care aduc Ţie lacrimi pentru păcatele mele;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al 2-lea
Stăpâne Atotmilostive, oare cum voi îndrăzni a mă apropia de Tine cu rugăciune, eu, o păcătoasă atat de spurcată, care am călcat porunca Ta, dată mie prin proorocul tău Moisi: Să nu ucizi; ci eu sunt o ucigaşă, vai, mai înverşunată de o sută de ori decât şarpele, care îşi lasă puii să vadă lumina soarelui pentru puţină vreme, şi abia după aceea îi mănâncă – iar eu, nenorocita, mi-am lipsit pruncii nu numai de lumina cea văzută ci mai vârtos de Lumina Cea adevărată, de domnul nostru Iisus Hristos, care luminează prin taina Botezului şi din iubirea de vremelnica odihnă trupească, fugind de binecuvântarea mulţimii de prunci, l-am ucis încă din pântece; drept aceea, întunecată fiind cu aceste păcate şi cu nenumărate altele, nădăjduiesc doar în milostivirea îndurării tale, şi cu îndrăznire strig către Tine: Aliluia!

Icosul al 2-lea
Cuvintele vieţii cele rostite de către Tine le-am trecut cu vederea, Doamne, şi am umblat după voia inimii mele din tinereţile mele şi până în ziua de acum; ci acum cu pocăinţă strig către Tine, Atotînduratul meu Mântuitor:
Miluieşte-mă pe mine, cea zămislită întru fărădelegi;
Miluieşte-mă pe mine, cea născută întru păcate;
Miluieşte-mă pe mine, care n-am păzit poruncile Tale;
Miluieşte-mă pe mine, care m-am lipsit de harul Tău;
Miluieşte-mă pe mine, care nu mă îngrijesc de mântuirea mea;
Miluieşte-mă pe mine, care m-am aruncat în lanţul patimilor;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al 3-lea
Bine şi frumos este a locui fraţii împreună şi a se iubi unii pe alţii, precum ne-ai poruncit, Mântuitorule: fiindcă cel ce mânie pe fratele său, ucigaş este: ci eu am întrecut cu turbarea mea pe toţi câţi s-au născut din veac, încă şi pe ucigaşii ale căror jertfe au fost ucise din felurite pricini, având vieţi şi vârste felurite, însă în timp – iar eu, ticăloasa, i-am lipsit de viaţă pe cei care abia primiseră vreme de vieţuire de la Tine, Cela Ce le-ai dat viaţă ca ei să fiinteze. Eu, însă, întru nebunia mea, fără milă le-am răpit această viaţă pe când ei se aflau în pântecele meu, lepădând fără frică de Dumnezeu şi darul naşterii de prunci cel binecuvântat de tine. Cu samavolnicie am smuls din mâinile Tale ziditoare pe pruncii mei cei nevinovaţi, şi nu m-am ruşinat să-i ucid înaintea ochilor Tăi; ci sorţile lor în dreapta Ta sunt, Doamne, iar păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie Unuia mă cuceresc, pocăindu-mă, şi mă rog Ţie, Bunule: în calea pocăinţei paşii mei îndreptează-i, ca dimpreună cu toţi păcătoşii care s-au pocăit să strig Ţie: Aliluia!

Icosul al 3-lea
Cela Ce singur ştii neputinta omenească, stii şi toate căderile mele; greşealele tinereţilor mele nu le pomeni, şi de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă pe mine, care strig Ţie:
Miluieşte-mă pe mine, marea păcătoasă;
Miluieşte-mă pe mine, călcătoarea legii lui Dumnezeu;
Miluieşte-mă pe mine, care am stricat legământul Tău;
Miluieşte-mă pe mine, că Ţie, Stăpânului meu Ţi-am răsplătit cu rău;
Miluieşte-mă pe mine, care am venit la Tine să mă pocăiesc în ceasul al unsprezecelea;
Miluieşte-mă pe mine, ticaloasa ucigaşă de copii;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al 4-lea
Dătătorule de Viaţă, Împărate Ceresc, vino şi Te sălăşluieşte întru mine, cea spurcată cu păcatele, şi mă curăţeşte de toată întinăciunea, şi mântuieşte, bunule, sufletul meu, ca mântuită fiind să strig: Aliluia!

Icosul al 4-lea
Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută-mă, Dumnezeul meu, pe mine, roaba Ta, care m-am depărtat de poruncile Tale în hăţişul cel nestrăbătut al patimilor şi neascultării. Mântuieşte-mă pe mine, nevrednica, ce suspin către Tine cu căldură, mă rog şi strig:
Miluieşte-mă pe mine, cea împovarată cu păcatele ce le-am săvârşit urmând voii mele;
Miluieşte-mă pe mine, cea întunecată de patimi;
Miluieşte-mă pe mine, cea răpită de trufie;
Miluieşte-mă pe mine, cea roasă de pizmă;
Miluieşte-mă pe mine, cea plină de nedreptate;
Miluieşte-mă pe mine, Cela Ce nu voieşti moartea păcătosului;
Miluieşte-mă pe mine, ucigaşa cea cu bună ştiinţă a pruncilor mei;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al 5-lea
Unde voieşti Tu atotputernice Doamne al meu, acolo se şi biruieşte rânduiala firii. Biruieşte tu şi firea mea păcătoasă şi puterile ei, ce mă împing spre păcat, că Tu eşti Făcătorul tuturor şi Ziditorul firii; prin harul Tău cel Dumnezeiesc duh drept înnoieşte întru cele dinauntru ale mele; nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău Cel Sfânt nu-l lua de la mine, şi sfărâmă pecetea care mă infierează ca ucigaşă de copii, după dreptatea aşezată pe sufletul meu cel muritor de către dreapta Ta judecată, potrivit celei de-a şasea porunci a legii tale: să nu ucizi, şi înnoieşte legămantul cel veşnic pe care l-ai făcut cu noi, Doamne, pe care eu l-am călcat prin păcatele mele, şi întoarce-mi virtuţile dintâi, pe care le-am pierdut prin păcat, ca fără de împiedicare să-Ţi cânt: Aliluia!

Icosul al 5-lea
Cine a mai păcătuit vreodată aşa cum am păcătuit eu, ticăloasa? Ce păcat nu am săvârşit, ce rău n-am închipuit în sufletul meu? Ci cu inimă înfrântă şi cu lacrimi vin la tine, Atotîndurate Doamne, strigând:
Miluieşte-mă pe mine, roaba Ta cea necredincioasă;
Miluieşte-mă pe mine, cea împietrită în păcat;
Miluieşte-mă pe mine, cea urâtoare de aproapele;
Miluieşte-mă pe mine, care am jignit cu cuvântul şi cu lucrul;
Miluieşte-mă pe mine, cea întinată cu sufletul şi cu trupul;
Miluieşte-mă pe mine, cea arsă de mustrările conştiinţei;
Miluieşte-mă pe mine, ucigaşă de prunci, care lui Irod m-am asemănat;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al-6-lea
Cu razele harului Tău, Doamne, luminează haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte, ca bucurându-mă să cânt Ţie: Aliluia!

Icosul al-6-lea
Multă este, Hristoase, mulţimea greşealelor mele, şi ca o noapte întunecată e toată viaţa mea; ci fără a deznădăjdui de mila Ta, Mântuitorul meu, ca David strig Ţie:
Miluieşte-mă pe mine, care în lenevie toată viaţa mea o am cheltuit;
Miluieşte-mă pe mine, care nu mă îngrijesc de rugăciunea pentru păcate;
Miluieşte-mă pe mine, cea nerecunoscătoare pentru bunele Tale îndemnuri la pocăinţă;
Miluieşte-mă pe mine, care Legea Ta n-am cinstit-o şi poruncile Tale nu le-am păzit;
Miluieşte-mă pe mine, că lumea şi cele ce sunt în lume am iubit;
Miluieşte-mă pe mine, care în lumească deşertăciune zilele veacului meu le-am cheltuit;
Miluieşte-mă pe mine, că urmând legile acestui veac şi îngreţoşându-mă de naşterea de prunci cea binecuvântată de Tine, am săvârşit uciderea de prunci;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al-7-lea
La cer ridic ochii mei, către Tine Cuvinte a lui Dumnezeu, dar firea mea de tină mă trage în jos, Mântuitorul meu. O, Ziditorule al cerului şi al pământului şi a toate câte sunt în ele! Ridică-mă ca să gândesc şi să făptuiesc după cerească cuviinţă, ca pururea să strig Ţie, cu inima şi gura, cântarea de biruinţă: Aliluia!

Icosul al-7-lea
Ochi viclean am şi plin de toată necurăţia, şi pururea mă amăgesc cu înşelăciunile acestei lumi. Drept aceea mă rog Ţie, Atotbunule, să întorci ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea, ca să strig Ţie cu glas de rugăciune:
Miluieşte-mă pe mine, care însetez a sluji Ţie cu credinţă;
Miluieşte-mă pe mine, care voiesc a mă închina Ţie în duh şi adevăr;
Miluieşte-mă pe mine, căre-Ţi aduc jertfă pentru păcate lacrimile pocăinţei mele;
Miluieşte-mă pe mine, care cer de la Tine iertare pentru uciderea pruncilor mei;
Miluieşte-mă pe mine, care aştept de la Tine izbăvire de patimile mele;
Miluieşte-mă pe mine, care plâng foarte pentru păcatele mele cele grele, pentru păcatele mele de moarte;
Miluieşte-mă pe mine, ucigaşa cea vinovată înaintea judecăţii lui Dumnezeu şi a oamenilor;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al-8-lea
Miluieşte-mă, Doamne, Mântuitorul meu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care mai mârşavă decât toţi eu sunt; ci te rog, Atotmilostive, Dumnezeule, pleacă-Te spre milostivirea îndurărilor tale, auzi suspinele inimii mele, primeşte izvoarele lacrimilor mele, fierbinţile rugăciuni ale sufletului meu, al cărui Mântuitor Tu eşti, ca să strig Ţie: Aliluia!

Icosul al-8-lea
Gânduri rele şi tâlhăreşti au căzut asupra mea fiind eu cu totul cufundată în somnul păcatului. Vai mie! Că haina cea dumnezeiască dată mie la Sfântul botez pe spurcăciunea păcatelor am schimbat-o, drept care ucidere de prunci am săvârşit şi până acum petrec goală de virtuţi. Drept aceea, foarte năzuiesc să ridic ochii mei, ce s-au plecat în jos pentru mulţimea faptelor mele cele cumplite, săvârşite înaintea Ta, Doamne, si astfel, strig către Tine:
Miluieşte-mă pe mine, care am săvârşit păcat de moarte;
Miluieşte-mă pe mine, care până acum mă împotmolesc în păcate;
Miluieşte-mă pe mine, cea plină de toată urâciunea;
Miluieşte-mă pe mine, cea mânjită de păcate împotriva firii;
Miluieşte-mă pe mine, care nu am păzit curăţia feciriei mele;
Miluieşte-mă pe mine, că de cucernica vrednicie de mamă m-am lipsit;
Miluieşte-mă pe mine, că din pântece pruncii fără de vreme mi i-am lepădat;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al-9-lea
Dă ochilor mei râuri de lacrimi, Dumnezeul meu, ca să plâng pentru păcatele mele şi astfel, bucurându-mă să strig: Aliluia!

Icosul al-9-lea
Trupul mi l-am spurcat cu urâciuni în taină, sufletul mi l-am întunecat cu faptele mele cele nefireşti: se bolnăveşte trupul, se bolnaveşte şi sufletul meu. La Tine, cela Ce singur nu ţii minte răul, la Milostivul Judecător şi Dumnezeul meu căzând, mă rog:
Miluieşte-mă pe mine, ucigaşa, că pomenirea soartei pruncilor mei lepădaţi mă umple de cutremur şi groază şi de mirare negrăită: cum mă rabzi, Milostive Doamne şi Judecătorule Preadrept, şi îmi faci bine mie, venetică a iadului, până în această zi şi în acest ceas, în tot chipul aşteptând pocăinţa mea?;
Miluieşte-mă pe mine, ce nu o dată am făgăduit să mă îndrept şi iarăşi m-am întors la păcate, precum câinele la vărsătura sa;
Miluieşte-mă pe mine, că fără frica de Dumnezeu şi fără dragoste de mamă, ci cu sălbăticie de fiară pruncii mei i-am sfâşiat;
Miluieşte-mă pe mine, că de bună voie am săvârşit păcatele mele;
Miluieşte-mă pe mine, că duhul cu gânduri spurcate mi l-am întinat;
Miluieşte-mă pe mine, că până în această zi duc o viaţă păcătoasă;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al 10-lea
Rănitu-m-am de amăgirea acestei lumi şi mi-am plecat genunchii înaintea ei, alegând calea cea pierzătoare a legii ei spurcate, uitând făgăduinţele ce le-am dat la Sfântul Botez; şi săvârşind una după alta toate fărădelegile pe care lumea mi le insufla, am atins, în cele din urmă, culmea păcatelor de moarteb – uciderea de prunci: ci sârguieşte a-mi deschide braţele părinteşti, Dumnezeul meu, ca până la sfârşitul vieţii să aduc Ţie jertfă de laudă, strigând: Aliluia!

Icosul al 10-lea
Răpitorii, ucigaşii, hoţii şi toţi păcătoşii nepocăiţi împărăţia Cerurilor nu o vor moşteni: iar eu cu toată nedreptatea şi cu toată spurcăciunea păcatelor am întinat trupul şi sufletul meu. Aşadar, sărăcirea mea sufletească mă face să căd la Tine, strigând:
Miluieşte-mă pe mine, cea născută din Legămantul cel Nou al împărăţiei harului Tău;
Miluieşte-mă pe mine, cea îmbisericită în Biserica pe care Tu ai zidit-o;
Miluieşte-mă pe mine, cea pecetluită cu darurile Sfântului Duh;
Miluieşte-mă pe mine, cea hrănită cu Preacuratul Trupul Tău şi Sângele Tău Cel de viaţă făcător;
Miluieşte-mă pe mine, cea în Hristos îmbrăcată;
Miluieşte-mă pe mine, care toate aceste bunătăţi le-am lepădat şi viaţa păcătoasă am ales;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al 11-lea
Duh de întreagă înţelepciune dăruieşte-mi, Doamne şi Stăpânul vieţii mele, că din tinereţile mele m-am lipsit de virtuţi, întreagă m-am robit patimilor, duhul şi sufletul mi-am pângărit şi trupul mi-am stricat. Dumnezeule al îndurărilor şi al milostivirii! Nu Te îngreţoşa a mă curăţa pe mine, păcătoasa cea prea spurcată; zidirea Ta sunt, miluieşte-mă şi mă curăţeşte de toată întinăciunea trupului şi a duhului, şi mă învredniceşte cu îndrăznirea să strig Ţie: Aliluia!

Icosul al 11-lea
Asteptarea inimii mele, care nădăjduieşte către Tine, nu o lepăda, Doamne, şi nu mă ruşina înaintea îngerilor şi a oamenilor la Dreptul şi Înfricoşatul Tău judeţ; nu mă osândi atunci după faptele mele, ci după mila Ta iartă toate greşalele mele, care strig Ţie:
Miluieşte-mă pe mine, cea cu inimă necurată;
Miluieşte-mă pe mine, cea cu diavolească robie înrobită;
Miluieşte-mă pe mine, cea în păcate născută, prin Botez spălată şi iarăşi căzută, ca un porc, în nelegiuire;
Miluieşte-mă pe mine, căreia s-au împuţit ranele păcatelor sufletului meu;
Miluieşte-mă pe mine, care din pricina păcatelor mele cele grele şi de moarte, în trandavie şi deznădejde am căzut;
Miluieşte-mă pe mine, care tot păcatul am săvârşit şi de toată pedeapsa m-am învrednicit;
Miluieşte-mă pe mine, Ziditorul meu, şi întru pocăinţă primeşte-mă pe mine, cea căzută;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al 12-lea
Cu mărinimia iubirii Tale de oameni; Dumnezeul meu, acoperă toate nelegiuirile mele, primind pocăinţa mea, ca întru dragoste către Tine să strig pururea: Aliluia!

Icosul al 12-lea
Tinereţile mele au trecut întru nebunia mea, toată viaţa mea întru păcate o am cheltuit; întru lenevie şi negrijă de pocăinţă; însă bătrâneţile, prin frica de moarte şi judecata ta cea de neocolit m-au adus la pocăinţă. Nu mă lepăda, Mântuitorul meu, pe mine care în ceasul al unsprezecelea am venit în braţele Tale părinteşti şi întru pocăinţă strig:
Miluieşte-mă pe mine, că sângele pruncilor mei nevinovaţi strigă către Tine, dând mărturie că sunt ucigaşa lor;
Miluieşte-mă pe mine, Dumnezeul meu, Care după fire eşti unul în trei Ipostasuri;
Miluieşte-mă pe mine, Doamne, Cela Ce minunat eşti întru mila Ta;
Miluieşte-mă pe mine, Stăpâne, Care îndelung rabzi păcatele noastre;
Miluieşte-mă pe mine, Împărate Sfinte, care tămăduieşti neputinţele;
Miluieşte-mă pe mine, Cela Ce eşti îmbelsugat în dragoste şi cu iubirea Ta încălzeşti păcătoşii deznădăjduiţii;
Miluieşte-mă pe mine, Atotputernice, Care neputinţele noastre ai purtat;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Condacul al 13-lea
Arăta-se-va pe cer semnul Fiului Omului în ziua aceea înfricoşată a celei de-a doua veniri a judecătorului viilor şi morţilor – Preacinstita Cruce a Fiului lui Dumnezeu. Atunci vor plânge toate neamurile pământului. O, Iisuse Hristoase, Mântuitorul şi Judecătorul nostru şi Împărate al tuturor! Dă-mi mai înainte de acea zi lacrimi de pocăinţă, ca să plâng mai fierbinte răutăţile şi faptele mele cele pierzătoare, cu care sufletul mi l-am întinat şi Preacinstitul Sânge al Legământului Tău amar l-am batjocorit, ca atunci, dimpreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii şi drepţii să strig Ţie: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi iarăşi se zice Icosul întâi
Dumnezeule şi Doamne! A Ta este zidirea: însă vai mie, că păcatul săvârşit de Adam în rai traieşte în trupul meu, şi ca o roabă îi slujesc pururea cu osârdie; ci acum mă rog Ţie:
Miluieşte-mă pe mine, Făcătorule al lumii de sus;
Miluieşte-mă pe mine, Ziditorule al firii de jos;
Miluieşte-mă pe mine, Stăpâne al puterilor cereşti;
Miluieşte-mă pe mine, Îndreptătorule al făpturilor trupeşti;
Miluieşte-mă pe mine, Cela ce porţi de grijă tuturor;
Miluieşte-mă pe mine, care aduc Ţie lacrimi pentru păcatele mele;
Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

Şi Condacul întâi
Mielule al lui Dumnezeu, Cela ce ridici păcatele lumii, auzi tanguirea mea şi ia aminte la durerea inimii mele, ridică de la mine povara cea apăsătoare a păcatelor mele; Cela ce ai purtat neputinţele noastre, primeşte întru pocăinţă pe cea care se cucereşte Ţie, rugându-se şi strigând din adâncul sufletului: Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluieşte-mă pe mine, cea căzută!

După aceea se zic aceste rugăciuni:

RUGĂCIUNEA ÎNTÂI

O, Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu! Cela Ce din preamulta bunatatea Ta pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire Te-ai îmbrăcat în trup, şi Te-ai răstignit, şi Te-ai îngropat, şi prin Crucea Ta ai înnoit firea noastră cea stricată, primeşte pocăinţa mea pentru păcatele ce le-am făcut şi auzi cuvintele mele: păcătuit-am, Doamne la cer şi înaintea Ta, cu cuvântul, cu fapta, cu sufletul şi cu trupul şi cu cugetul minţii mele; am călcat rânduielile Tale, nu am ascultat poruncile Tale, am mâniat Bunătatea Ta, Dumnezeul meu – dar fiindcă a Ta este zidirea, nu mă deznădăjduiesc pentru mântuirea mea, ci la nemărginita Ta Milostivire îndrăznind alerg şi mă rog Ţie: Doamne! Întru pocăinţă dă-mi inimă Înfrântă, şi primeşte-mă când mă rog, şi dă-mi gând bun, dă-mi lacrimi şi umilinţă, Doamne, dă-mi după harul Tău să pun început bun. Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, cea căzută, şi pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa roaba Ta, întru împărăţia Ta. Amin.

RUGĂCIUNEA A DOUA

O, Dumnezeule, Preamilostive Hristoase Iisuse, Răscumpăratorule al celor păcătoşi! Pentru mântuirea neamului omenesc ai lăsat, Atotmilostivire, Cerurile preaslăvite şi Te-ai sălăşluit în valea aceasta mult-păcătoasa a plângerii, ai primit pe Dumnezeieştii Tăi umeri neputinţele noastre şi ai purtat durerile noastre; Tu, o, Sfinte Pătimitorule, ai fost rănit pentru păcatele noastre şi chinuit pentru fărădelegile noastre – şi de aceea şi noi înălţăm către Tine, Iubitorule de oameni, rugăciuni smerite. Primeşte-le, Preabunule Doamne, şi te pogoară către neputinţele noastre, şi păcatele noastre nu le pomeni, şi întoarce de la noi hotărârea cea cu dreaptă mânie de a ne răsplăti pentru fărădelegile noastre. Tu, Cela Ce prin atotcinstitul Tău Sânge ai înnoit firea noastră cea căzută, înnoieşte-ne, Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, şi pe noi, cei care ne aflăm întru stricăciunea păcatelor şi mângâie inimile noastre cu bucuria desăvârşitei tale iertări. Cu tânguire şi lacrimi de pocăinţă fără de măsură cădem la picioarele Dumnezeieştii Tale milostiviri: curăţeşte-ne, Dumnezeul nostru, cu harul Tău cel Dumnezeiesc, pe noi toţi, de toate nedreptăţile şi fărădelegile vieţii noastre – ca întru sfinţenia iubirii Tale de oameni să lăudăm atotsfânt numele Tău, dimpreună cu al Tatălui, şi al Preabunului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: www.acatistier.blogspot.com

Rugaciune pentru nasterea de prunci


Rugaciunea sotilor care nu au copii

"Binecuvantat esti Tu, Dumnezeul parintilor nostri, si binecuvantat este numele Tau cel sfant si slavit intru toti vecii! Sa Te binecuvanteze pe Tine cerurile si toate fapturile Tale! Tu ai facut pe Adam si Tu ai facut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor si sprijin, si din ei s-a nascut neamul omenesc. Tu ai zis: "Nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem un ajutor asemenea lui". Si acum, Doamne, nu placerea o caut, luand pe femeia mea, ci o fac cu inima curata. Binevoieste de a avea mila de ea si de mine si a ne duce impreuna pana la batranete!", s-a rugat Tie Tobie, iar Tu i-ai umplut casa de binecuvantare si i-ai daruit copii ca raspuns la cererile sale.

Doamne, pustii sunt casele fara copii, si triste inimile sotilor care nu au urmasi. Chiar daca nu avem credinta dreptilor, care pentru rugaciunile lor s-au invrednicit sa aiba copii, pentru mila Ta cea nemasurata nu ne lasa, Atotputernice Doamne, ci vezi suspinul inimilor noastre. Umple-ne casa de bucuria pe care o aduc copiii, iar pe noi intareste-ne ca sa ii crestem pe ei cu dragoste si intelepciune in dreapta credinta, spre slava Numelui Tau si a Sfintei Tale Biserici. Amin !

miercuri, 16 septembrie 2009

Despre CĂSNICIE

CĂSNICIA
416. -Biserica nu a fixat soţilor un program de convieţuire, căci nu poate intra în amănuntele zilnice, ci a lăsat totul la conştiinţa lor şi la posibilitatea de a se iconomisi unul pe altul, potrivit cu natura, mijloacele şi idealul fiecăruia. în general, soţii au datoria de a se ajuta unul pe altul şi la voie bună şi la necaz şi, mai ales, la greutăţi de boală şi de viaţă socială. Credincioşia unuia faţă de altul trebuie să fie sfîntă, copiii să fie bine crescuţi, gospodăria bine chibzuită şi, demnitatea morală şi socială cu grijă păstrată. "Căsătoria să fie păzită în toată cinstea şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari" (Ev. 13,4).
417. -"Iar, cei ce sînt legaţi prin căsătorie, trebuie să fie loruşi judecători; fiindcă au auzit pe Pavel, care scrie că este lucru cuviincios a se îndepărta unul de altul, la un timp prin consimţămînt, pentru ca să slăşluiască în rugăciune şi apoi să se aproprie" (I Cor. 7, 4). -Dionisie 3.
418. -"Celor căsătoriţi legal, apostolul le zice: "Să nu vă lipsiţi unul de altul, decît numai prin înţelegere, pe un anumit timp, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea şi apoi iar să vă împreunaţi, ca să nu vă ispitească satana pentru neînfrînarea voastră" (I Cor. 7, 5). Însă, este de trebuinţă de a se feri de împreunare sîmbăta şi duminica, pentni că în aceste zile, se aduce Domnului jertfa cea duhovnicească" Timotei 13.
419. -"Preoţii şi diaconii nu se opresc de la amestecare cu femeile lor, fără numai la zile ce vor să slujească liturghie, atunci trebuie să se sltăpînească... Drept aceea, trebuie într-acea zi să se ferească de pofta trupească". 1LT, 99.
420. -"Nu s-a oprit bărbatul şi femeia de la împreunarea trupească, decît numai cînd vor să se pregătească pentni rugăciune şi sfînta împărtăşanie".-\W, i7o.
421. -"Trebuie să ştim, că cei ce se însoţesc prin nuntă, s-au legat de la Dumnezeu şi sînt curaţi cu chemarea Celui curat. Deci, trebuie să păzească unul faţă de altul nunta nespurcată şi să vieţuiască în pace şi evlavie. Cei ce s-au unit de la Dumnezeu cu cinste, curăţie şi dragoste, să păzească însoţirile într-un cuget cu pace ca un mare dar, pentru că vor răspunde de ea alături de celelalte îndatoriri dumnezeieşti..., îngrijindu-se nu numai de trup ci şi de sufletul lor, căci numai aşa Dumnezeu va fi cu ei. Să-şi crească copiii cu frica lui Dumnezeu (Efes. 6,4), să facă milostenie ca să se mîntuiască". Sim. Tes. V, 282.
422. -"Bărbatul şi muierea să nu se afle în pofta trupească nici sîmbăta, nici dumineca, că într-aceste două zile mai mult se face dumnezeiasca Liturghie; însă: sîmbăta pentru sufletele pristăviţilor noştri, iar dumineca pentm învierea Mînluitondui nostm Iisus Hristos şi aceasta, să fie cu întocmirea amîndurora, adică să fie şi voia bărbatului şi a muierii" -ILT, 171.
423. "...Păzească-se pe sine, cei hirotoniţi de legătura cu soţiile lor cînd vor să slujească liturghie şi după liturghie într-acea zi ca cei ce sînt cinstiţi cu cuminecătură... Deci, dacă nu mai mult, cel puţin în ziua şi în noaptea aceea dinaintea liturghiei şi în cea după liturghie trebuie neapărat a se feri".- Sf. Sini. Tes. IX, 14-15.

sursa: www.dictionarortodox.blogspot.com

joi, 16 iulie 2009

PACATUL APELĂRII LA VRĂJITORII, FARMECE, DESCÂNTECE SI ALTE LUCRURI DIAVOLESTI, OCULTE ÎN SCOPUL DOBANDIRII UNUI AJUTOR

Trebuie să fim constienti ca există cele două realităti: Dumnezeu si satana. Bunul Dumnezeu vrea să ne mântuiască, însă satana nu doreste mântuirea noastră si vrea să ne ducem cu el în infernul cel vesnic. De aceea întinde fel de fel de curse omenirii pentru a prinde pe cât mai multi. Intinde multe momeli printre care momeala aceasta a ocultismului, vrăjitoriei, despre care se crede că ar fi binefacătoare. Satana, fiind spirit, ia diferite înfătisări, cunoaste tot trecutul vietii noastre, lucrează prin oameni, prin animale si prin obiecte, are puterea de a distruge si aceasta o face servindu-se de oamenii înrăiti, cu mintea pervertită si întunecată de patimi. Oamenii vrăjitori, spun Sfintii Părinti, vor fi cel mai aspru pedepsiti de Dumnezeu, deoarece ei, constienti fiind, se leapădă de Dumnezeu încă din această viată, de buna voie chiar. Dumnezeul lor devine satana; lui i se închină toată viata, lui îi slujesc, lui îi aduc jertfe.

Spunea cândva un mare părinte, următoarea întâmplare: pe când era preot într-o comună din Moldova a venit să se spovedească la el o vrajitoare cam de 60 de ani. După ce si-a spus toate păcatele din copilărie, toate relele ce facuse oamenilor prin vrăjitoriile ei, acel părinte i-a dat canonul necesar pentru ispăsirea acestor păcate. Unul din canoane i-a fost acela de a nu se împărtăsi 7 ani de zile. Auzind acea femeie că preotul nu-i dă împârtăsania, deoarece nu avea cum să o poată împărtăsi din cauza păcatelor ei, a intrat diavolul deznădejdii în ea spunându-i că nu va mai trăi atâtia ani si va muri neîmpărtăsită. Si biata femeie primind gândul acesta al deznădejdii de la satana, după ce a iesit de la spovedanie, parcă a intrat un duh în ea; a început să alerge atât de tare pe drum încât s-a izbit cu capul de o stâncă si a murit pe loc. La înmormântare, bineînteles că a fost chemat preotul ce o spovedise. El o cunostea foarte bine pentru că tocmai o spovedise si si-a dat seama că diavolul deznădejdii i-a facut un asemenea rău. Toată viata săraca femeie slujise satanei si iată că nu a lăsat-o până când nu a luat-o la el. La înmormântare preotul a pus epitrahilul pe trupul ei în sicriu, în momentul citirii dezlegării mari. Pe când citea acea dezlegare mare preotul a observat cum epitrahilul se lasă în sicriu. La sfârsitul rugăciunii, incredibil, trupul acelei femei vrajitoare dispăruse. Toată lumea rămăsese încremenită. In urma acestei întâmplări preotul acela care avea o viată de sfintenie s-a rugat lui Dumnezeu câteva zile cu post să-i descopere această minune. Dumnezeu i-a descoperit că satana si-a luat acea ucenică a lui cu trupul ei pământesc. Asa cum fiecare om în momentul încetării din viată trece prin niste judecăti ale lui Dumnezeu, asa a arătat că vrajitorii sunt cei mai aspru pedepsiti. Ei de bună voie s-au lepădat de Dumnezeu si s-au închinat diavolului; de aceea atunci când mor îi ia cu trup cu tot, deci nu mai trec prin acele judecăti.

Este o mare greseală când cineva apelează la vrăjitori pentru a li se îndeplini o dorintă în casă. Se poate îndeplini pe moment acea dorintă cu puterea satanei, însă nu are viată lungă, nu poate avea un efect îndelungat. Sunt cunoscute atâtea cazuri când unii părinti si-au căsătorit copii cu ajutorul farmecelor. Totul a fost foarte bine pe moment, însă nu a durat mult timp si a venit inevitabila despărtire. Trebuie să fim constienti că diavolul nu ne face nici un bine pentru viata noastră. Tot binele săvârsit prin vrăji nu numai că nu are viată lungă, ci si distruge totul. Trebuie să ne ferim a merge la vrăjitori ca si cum am pune mâna pe foc.

Extrase din "SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI PE ÎNTELESUL TUTUROR" - de PROTOS. IOACHIM PÂRVULESCU (Mânăstirea Lainici)

joi, 9 iulie 2009

Rugăciunea soţilor unul pentru altul

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel Ce ne-ai învăţat ca totdeauna să ne rugăm unul pentru altul, căci asa vom împlini legea Ta şi ne vom arăta vrednici de mila Ta, caută cu îndurare şi păzeşte de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuşi pe soţul meu (soţia mea) (numele) pe care cu tainică rânduială mi l-ai dăruit (mi-ai dăruit-o) spre a vieţui împreună până la moarte. Dăruieşte-i sănătate şi deplină înţelepciune, ca să îşi poată îndeplini îndatoririle sale după voia şi poruncile Tale. Fereşte-l (o) de ispitele pe care n-ar fi în stare să le poarte. Întăreşte-l (o) în dreapta credinţă şi în dragoste desăvârşită, ca să împlinim împreună faptele cele bune şi să ne rânduim viaţa noastră după sfintele Tale rânduieli şi porunci. Că a Ta este Împărăţia şi puterea, în vecii vecilor. Amin.

joi, 25 iunie 2009

Dragostea şi căsătoria

Se vorbeste tot mai des despre cupluri si nu despre familie. Legaturile intamplatoare si "casatoriile de proba" sunt la ordinea zilei. Te va soca afirmatia mea, dar totusi a fac: aceste realitati sunt semnele vadite ale unei societati intrate in descompunere.

Mie dati-mi voie sa fiu idealist: vad ziua fericita in care cu fiinta draga, curata si nepangarita, te vei prezenta in fata sfantului altar pentru a va uni pe vesnicie. Vei fi multumit ca prin curatia si forta ta barbateasca ti-ai facut iubita fericita si te-ai facut fericit pe tine insuti. De acum incolo va fi o calatorie in doi. Ceea ce se castiga cu truda este durabil. Fericirea voastra va fi tot mai profunda, tot mai sfanta, pana cand intr-o zi se va contopi in marea nesfarsita a iubirii lui Dumnezeu.

Sigur ca aceasta mare decizie din viata ta, de a te casatori cu o persoana anume, trebuie precedata de rugaciune. Este foarte important sa-ti alegi partenerul de casatorie cu multa atentie. Dumnezeu te-a inzestrat cu capacitatea de a judeca si El asteapta s-o folosesti atunci cand esti confruntat cu decizii importante. Iar decizia de a te casatori este poate cea mai importanta din viata ta.

Si, mergand pe firul celor spuse mai inainte, subliniez cu tarie ca singurul cadru in care poate fi exersata unirea sexuala, pentru a duce la un scop bun, este casatoria. Unirea conjugala corecta se face cu binecuvantarea lui Dumnezeu si este monogama si heterosexuala. (John Breck, op.cit, p.87)

Se face cu binecuvantarea lui Dumnezeu prin Sfanta Taina a Cununiei sau a Nuntii. Taina Nuntii este un act sfant, de origine dumnezeiasca in care, prin preot, se impartaseste harul Sfantului Duh unui baiat si unei fete ce se unesc liber in casatorie, care sfinteste si inalta legatura naturala a casatoriei lor la demnitatea reprezentarii unirii duhovnicesti dintre Hristos si Biserica. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa 3, Bucuresti, 1978, p. 176)

Sfantul Andrei Criteanul, subliniind dinamica creatoare si transfiguratoare a unirii conjugale, spune ca "nunta cinstita este si patul neintinat, ca Hristos le-a binecuvantat, ospatandu-Se trupeste, si in Cana Galileii la nunta apa in vin prefacand". (Triod, Bucuresti, 1986,p.376)

Casatoria este monogama. Domnul Hristos atunci cand a spus "ce a impreunat Dumnezeu omul sa nu desparta" (Matei 19, 6), se referea la cele scrise in cartea Facerii: "Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie" (Facere I, 27). "De aceea va Iasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup) (Facere 2, 24). Invatatura crestina nu ingaduie ca un barbat sa aiba mai multe femei si nici ca o femeie sa aiba mai multi barbati.

Casatoria crestina este si heterosexuala. Un barbat se poate casatori numai cu o femeie si o femeie numai cu un barbat. Homosexualitatea si lesbianismul nu sunt ingaduite. Cu toate ca intelege neputinta omeneasca, Biserica doreste ca tot omul sa intre in normal. Vechiul Testament era foarte aspru cu practicile homosexuale. Citim, de exemplu, in cartile lui Moise: "Sa nu te culci cu barbat, ca si cu femeie; aceasta este spurcaciune... De se va cuica cineva cu barbat ca si cu femeie, amandoi au facut nelegiuire si sa se omoare" (Levitic 18., 22; 20, 13). Religia crestina este mai intelegatoare, fiind religia iubirii, si totusi dezaproba acest mod de a face dragoste: "Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocara, scrie Sfantul Pavel despre homosexualii din Roma, caci si femeile lor au schimbat fireasca randuiala cu cea impotriva firii; Asemenea si barbatii, Iasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti, s-au aprins in pofta lor unii pentru altil, barbati cu barbati, savarsind rusinea si luand in ei rasplata cuvenita ratacirii lor" (Romani I, 26-27). Acest gen de relatii sunt pacate pentru ca denatureaza functiunea fireasca a organelor trupesti si nu au valoare procreativa. Din nefericire, s-a ajuns in unele tari "civilizate" sa se oficieze casatoria a doi barbati sau a doua femei.

Casatoria crestina are sublimitate unica. Unirea lui Dumnezeu cu oamenii la a doua venire a lui Hristos este asemanata cu o petrecere de nunta. Sfantul Ioan Evanghelistul, printre alte viziuni, a avut-o si pe aceasta: "Si am vazut cer nou, si pamant nou. Caci cerul cel dintai si pamantul cel dintai au trecut; si marea nu mai este. Si am vazut cetatea sfanta, noul Ierusalim, pogorandu-se din cer de la Dumnezeu, gatita ca o mireasa, impodobita pentru mirele ei" (Apocalipsa, 21,1-2). La Cana Galileii Domnul Hristos, in casa primului cuplu "crestin" a prezidat sarbatoarea prefacand apa in vin. Bucuria Tainei Nuntii izvoraste din inima bucuriei dumnezeiesti. (Paul Evdochimov, Taina Iubirii, Bucuresti, 1994, p. 168)

Fragment din: Dragoste, libertate si sex responsabil. Autor: IPS Andrei Andreicut

Dragostea si nasterea de prunci

Casatoria nu-i un mijloc lesnicios de a castiga placeri, nici o asigurare impotriva neputintelor de la batranete, ci este comuniune si daruire. Scopul casatoriei este desavarsirea personala a sotilor si procreatia. Si totusi in lumea postmoderna tot mai multe familii nu-si doresc copii. Sunt si familii sterile, care nu pot face copii. De aceea trebuie precizat faptul ca sexul nu este numai pentru copii, ci si pentru comuniune. Este un mod de a-si manifesta dragostea sotii, unul fata de celalalt. Din aceasta perspective scopul final al relatiei conjugale nu este numai procrearea, si nici implinirea personala, ci lucrarea reciproca a sotilor la mantuirea lor. Unii argumenteaza atitudinea lor potrivnica pruncilor cu faptul ca n-au mijloacele necesare pentru a creste copii, n-au o casa a lor. Din nefericire insa la spatele tuturor acestor argumente sta un egoism dus pana la limite. A avea copii inseamna a primi binecuvantarea lui Dumnezeu in casa ta.

Cand vezi o mama cu pruncul in brate trebuie sa te gandesti la cuvintele Domnului Hristos: "cine va primi un prunc ca acesta in numele Meu, pe Mine Ma primeste") (Matei 18,5).

Spuneam ca multi soti tineri nu-si doresc copii. Sunt si educati, intr-o societate fara Dumnezeu, sa apeleze la contraceptie. Si daca totusi copilul se plamadeste in pantece recurg la cea mai oribila crima: avortul.

Nu numai oamenii Bisericii, ci si medicii, antropologii si biologii cinstiti, ne spun ca avortul, din moment ce intrerupe o viata cu identitate separata este crima. Embrionul este viata cu existenta si identitate de sine, individ cu toate drepturile, din momentui conceperii.

In virtutea acestui principiu Sfantul Vasile cel Mare ne spune ca femeia "care leapada pruncul este supusa judecatii pentru ucidere". (Canonul 2, Pravila Bisericeasca, Buzau, 1999, p.28) Si nu numai ele, ci si cei care dau medicamente avortive sunt ucigasi. Si ei si cele care administreaza otravuri ucigatoare de embrioni (Sfantul Vasile cel Mare, Canonul 8).

Complicitatea la avort a sotului, si a medicului ginecolog care provoaca avortul, este complicitate la crima. Pentru Biserica Crestina avortul, sau intreruperea sarcinii, nu este un simplu act moral nepermis, ci este ucidere. Este ucidere premeditata. Este ucidere mai vinovata, mai pacatoasa si mai urata de Dumnezeu decat orice ucidere, pentru ca ia dreptul la viata unei fiinte omenesti inainte de a gusta din aceasta si mai ales inainte de a se invrednici de Sfantul Botez.

Lipsurile materiale nu sunt un argument prin care poti justifica avortul. Poti ucide pe altul ca sa traiesti tu ? Si apoi Dumnezeu ii da fiecaruia bucata de paine necesara.

Paradoxal, s-a observat ca aversiunea fata de copil creste odata cu inavutirea. Natalitatea in tarile "civilizate" este tot mai mica. Natiunile din vest imbatranesc, iar in lumea a treia este explozie de populatie.

Din nefericire si noi romanii ne imputinam. A scazut alarmant numarul de nasteri si de casatorii. In zece ani de zile s-a diminuat populatia tarii cu echivalentul unui judet.

Copiii, daca gandim crestineste, trebuie primiti ca o binecuvantare a cerului. Cea mai sfanta comuniune ti-o ofera familia. Sfantul Ioan Gura de Aur numeste familia "mica biserica".

Un poet roman consacrat ne-a lasat scrisa o cugetare rara legata de familia crestina: "Locul unde se intemeiaza randuiala unei Patrii si statornicii, in spiritul legilor morale, al jertfei de sine, al rabdarii, increderii si dragostei este acest cuib arhaic si sacru unde doi oameni, mai intai un tanar barbat si o fata, se hotarasc sa-si uneasca viata in cuget si simtire, prin legamantul de aur al inelului nuntii care desavarseste cerul pe pamant in vederea lucrarii si privegherii, a nasterii de prunci si implinirii spirituale in lumina mostenirilor parintilor" (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Bucuresti, 1985, p. 94.)

din: Dragoste, libertate si sex responsabil. Autor: IPS Andrei Andreicu.

vineri, 19 iunie 2009

Femeia ca un simbol al lui Hristos de episcopul Nicolae Velimirovici

Cele zece drahme:
Domnul in chipul unei femei

Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine in chipul unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.

Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le: Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9)

La prima privire, aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului.

Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala deloc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator.

Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani, in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca umblam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune: Cauta si vei gasi.

Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine. Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor cei mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor, numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si precum nisipul de pe malul marii.

Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie, deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata?

Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi.

Trei masuri de faina

Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).

Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos, pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si in Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca pe o infatisare sau un simbol al Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar. Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru.

Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept pilda femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima (painea nedospita) era folosita in mod obisnuit? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine?

Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul.

Aceasta parabola are o dubla interpretare duhovniceasca. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului.

Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor noroadelor si neamurilor omenirii, fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate preschimba faina obisnuita in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, preschimba oamenii obisnuiti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta pricina, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci, din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant s-a pogorat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul vremii, cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei tainice despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric. Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia tinerii de minte a raului si a fatarniciei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este fatarnicia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botezul in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina cugetarii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului sporesc impreuna in intelegere, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.

Femeia a fost luata drept pilda de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru castig. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretari ale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica.

(Aparut in Orthodox Life, 1951, numerele 5 si 6)

Traducerea din limba engleza: Radu Hagiu

joi, 18 iunie 2009

Rugăciuni pentru pruncul ce se află în pântecele mamei

Prima rugăciune

O, Multmilostive Doamne, Ziditorul şi Creatorul cerului şi al pamântului şi al tuturor făpturilor, Cel ce ai revărsat binecuvântarea Ta asupra soţilor creştini: iată moştenirea Domnului, copiii care sunt darul Lui; Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai făcut să mă împărtăşesc de această binecuvântare şi de darul Tău şi Te rog, binecuvânteaza rodul pântecelui meu, sfinţeşte-l cu Duhul Tău Cel Sfânt, ca să intre în rândul copiilor Tăi iubiţi şi învredniceşte-l să se împărtaşească cu Sfintele Taine ale Bisericii iubitului Tău Fiu şi Dumnezeului meu, Iisus Hristos, ca prin ele să se sfinţească şi sa se cureţe de păcatul strămoşesc. Doamne Dumnezeul meu!

Eu şi rodul pântecelui meu suntem copiii mâniei, dar Tu, Părinte, milostiveşte-Te de noi şi stropeşte cu isop pruncul acesta, ca să se cureţe şi mai alb decât zapada să se facă. Înăreşte-l şi păzeşte-l în pântecele meu până în ceasul când va trebui să se nască. El nu a fost ascuns de ochii Tăi când a fost zămislit. Tu i-ai dat viaţă şi suflare. Păzeşte-mă de frică şi de duhurile rele care vor să nimicească lucrul mâinilor Tale. Dăruieşte-i înţelepciune şi ca trupul lui să crească sănătos, curat şi întreg şi la ceasul cuvenit să-l nasc cu bine. Dă-mi tărie şi putere pentru a naşte, grăbeşte în ajutorul lui şi uşurează durerile mele, pentru că acesta este făptura Ta, zidirea puterii Tale minunate, lucrarea milei şi milostivirii Tale.

Adu-ţi aminte de cuvintele Tale; Tu m-ai scos din pântecele mamei mele, Ţie îţi aparţin de la naştere, Tu m-ai alinat la sânul mamei. Tu eşti Dumnezeul Care ştii şi vezi nevoile oamenilor. Tu ai spus: femeia la naştere va suferi pentru că a venit ceasul ei. Doamne, pentru această milă a Ta şi pentru inima Ta multmilostivă mă rog Ţie, binevoieşte să alini durerea mea pe care Tu mai dinainte ai cunoscut-o şi adu-l în lume pe pruncul Tău acesta viu şi sănătos. Ţie Ţi-l încredinţez, în mâinile Tale îl încredinţez, Doamne Iisuse Hristoase, ca să binecuvântezi rodul pântecelui meu aşa cum altădată binecuvântai copiii care erau aduşi la Tine, spunând: ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor.” Mântuitorule, aşa aduc şi eu înaintea Ta pruncul acesta, întinde asupra lui mâna Ta. Binecuvântează-l cu Duhul Sfânt şi sfinţeşte-l când va veni în această lume, binecuvântat şi botezat, fă-l om nou şi curăţeşte-l cu Sângele Tău, ca să fie curat şi mădular al Trupului Tău şi al Sfintei Tale Biserici, ca din buzele lui să se audă laudă înălţată Ţie şi să fie moştenitorul vieţii veşnice prin Sfintele Tale patimi şi în numele Tău cel fânt, Iisus Hristos. Amin.

Doamne şi Mântuitorul meu, da-mi putere ca să nasc cu bine acest prunc pe care îl iubesc ca să-l cresc în învăţătura creştină şi să-l dedic slujirii Tale şi a Sfintei Tale Biserici. Amin.

A doua rugăciune

Doamne, cel care ai zis oamenilor : „Creșteti și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” binecuvântând nașterea de prunci, arată mila ta și acestui copil ce se află încă în pântecele mamei sale, și ajută-l să se nască la vremea de Tine rânduită. Dă-i lui, Doamne, creștere firească, sănătate și putere.

Părinte Ceresc, Care porți de grijă păsărilor cerului și înfrumusețezi crinii țarinii, poartă de grijă și acestui copil care n-a văzut încă lumina soarelui. Nu ne părăsi pe noi robii Tăi și ocrotește cu harul Tău pe pruncul acesta al nostru și binecuvântează nașterea lui după mulțimea milostivirii Tale. Amin.

material preluat de pe www.femeiaortodoxa.wordpress.com

miercuri, 3 iunie 2009

Jocurile desfranarii

“Una din principalele probleme ale omenirii este pacatul desfranarii. Spuneau Sfintii Parinti, ca atunci cand copiii vor avea patimile celor mari, sfarsitul este aproape. Astazi se observa cum copiii mimeaza, sau sunt cuprinsi de pornirile patimase ale celor mari. Care este cauza? In primul rand societatea alterata in care ei traiesc, apoi un rol deosebit il are „educatorul” din viata noastra: micul ecran, care sugereaza o viata depravata. Fructul oprit este tentant, iar sarpele ne indeamna prin ganduri, prieteni sau TV, sa gustam din el. „Frumusetea”, „placerea” si dorinta de „a fi mare” inainte de vreme, ne indeamna si ele sa nu intarziem. Urmarea o stim cu totii: odata faptul consumat, ni se deschid ochii si ne este rusine ca suntem goi; incercam sa ne indreptatim si ne trezim intr-un iad al parerii de rau. Aceasta este povestea unei caderi, care a fost sau poate fi a fiecaruia dintre noi. Cand copilul creste, odata cu dezvoltarea fizica, patima desfranarii incepe sa se manifeste tot mai mult. Pentru a evita complicatiile, dar si din timiditate, majoritatea fac pacatul de unul singur, adica se masturbeaza. Este un pacat, care facut in exces, duce la boli grave ce pot afecta persoana respectiva toata viata.

Studiile indelungate sunt o alta cauza a mentinerii pacatului desfranarii la cote inalte. Ideal ar fi ca studiile sa se termine la 14-16 ani, pentru ca apoi sa se porneasca in viata. Nu ar fi imposibil, numai ca cei care impart si dau legi vor da socoteala pentru ca au pus interesele lumesti mai presus de lucrarea lui Dumnezeu. Toata viata trebuie sa invatam, insa lucrul acesta se poate combina cu munca si cu viata de familie, iar daca unii vor sa se dedice studiului, nu trebuie sa generalizam.

Casatoria este un remediu pentru desfranare. Cel care traieste impreuna cu femeia, dupa un timp in care vede toate neputintele femeiesti, nu mai este asa de atras de femeie. La randul ei, femeia, care in mod normal asteapta un copil, trece de la starea de a atrage pe cineva la cea de a fi mama. Astfel si unul si altul ajung intr-o noua ipostaza in care nu-si mai pot face de cap, pe cand, daca ar fi trait necasatoriti, fiecare dintre ei era tentat sa traiasca in destrabalare, aprofundandu-si pornirile patimase.

Inainte de casatorie se creeaza o iluzie (…) cum ca prin dragostea trupeasca s-ar ajunge la fericire. Bineinteles, dupa ce vor vedea ca s-au inselat vor aparea problemele; de aceea spunea cineva ca, atunci cand prin casatorie urmarim placerea, deja este o casatorie ratata. O minte matura care vede casatoria ca pe un altar de jertfa, poate sa fie constanta in iubire si nici nu va fi dezamagita de greutatile inevitabile ce vor urma.

Cei care prelungesc perioada de dinainte de casatorie traiesc o stare de hartuiala din punct de vedere sexual; orice atingere, dansuri, etc, ii vor aduce o senzatie de apropiere fata de fructul oprit, pe cand daca ar fi trait langa femeia sa ii venea demult mintea la cap. Cei care traiesc in destrabalare nu sunt nicidecum fericiti, ci zi de zi, ei isi aduna pacate din cele mai grele, de care se vor cai amarnic; daca nu in aceasta lume, atunci sigur dincolo. Daca si dupa casatorie pacatul desfranarii continua, vina este si mai mare. Casatoria ar fi trebuit sa fie un remediu pentru boala desfranarii, iar daca remediul nu si-a facut efectul, atunci inseamna ca boala este mult mai adanca. De aceea, caderea in acest pacat inainte de casatorie se numeste curvie, iar dupa casatorie preacurvie. Deoarece pacatul este o groapa fara fund, dorintele patimase raman neimplinite; atunci se cauta altceva si se ajunge la relatii nefiresti, adica la perversiuni. Astfel, omul care ar fi trebuit sa ajunga dupa asemanarea lui Dumnezeu, ajunge sa faca lucruri pe care nici dobitoacele nu le fac. Este o coborare josnica unde nu mai avem nici o demnitate si de unde ar trebui sa ne ridicam oricare ar fi pretul. Obisnuinta cu pacatul este un pericol real, de aceea sa nu mai staruim in relele obiceiuri, pentru ca, cu cat aceste pacate prind radacini mai adanci in noi, cu atat ne va fi mai greu sa le dezradacinam.

Spuneam ca un remediu pentru boala desfranarii este casatoria, insa pentru cei care aleg sa traiasca in curatie, fie ca duc crucea monahismului, a vaduviei, sau a singuratatii, razboiul este diferit. Cei care au ales una dintre aceste cai, trebuie sa evite pe cat posibil imprejurarile care ar duce la cadere. Apoi razboiul se duce la nivelul gandurilor; este o stare mai avansata a luptatorului care in lupta ce o duce pentru curatia vietii, implineste chemarea noii legi, aceea de a se lupta ca nici macar sa nu pofteasca cu gandul. Diavolul ne ataca atunci cand suntem mai vulnerabili, adica cand dormim. De aceea cei care sunt angrenati in aceasta lupta incearca pe cat posibil sa se controleze si in somn. Pentru a face acest lucru mananca seara cu masura, evita imaginile care iar putea urmari in somn si chiar se scoala noaptea la rugaciune. Totusi cu toate precautiile luate, a ne stapani in somn este o lucrare ce se castiga in timp si atunci numai daca am dus o lupta adevarata. In lupta cu gandurile, pierdem atunci cand le primim sau ne indulcim cu ele, iar daca le respingem imediat, ramanem pe picioare chiar daca am fost raniti. A le opri cu totul este imposibil, pentru ca aceste incercari, fac parte din decorul acestei vieti si prin ele vom fi rasplatiti sau osanditi.

Nu trebuie sa cautam un vinovat; barbatul da vina pe femeie, femeia pe diavol iar urmarea o stim cu totii: cu totii au fost osanditi. Fiecare sa luam vina asupra noastra si sa vedem in dreptul nostru ce avem de facut: barbatul sa fie intelept si sa evite provocarile, femeia sa nu provoace prin nimic si sa evite a locui acolo unde nu-i este locul.

Este un razboi pe care il ducem pana la sfarsitul vietii si trebuie sa vedem in pacatul desfranarii focul nestins si viermele neadormit al chinului vesnic. Sfintii Parinti ne spun sa privim intr-un horn intunecos iar apoi sa ne ridicam ochii catre soare, sa vedem deosebirea si sa fugim de lucrurile intunericului. Nu este usor, insa imparatia lui Dumnezeu este o comoara care merita orice efort”

Ierom. Ioan Buliga: Desertaciunile lumii, JOCURILE DESFRANARII

sâmbătă, 2 mai 2009

Citate despre căsătorie

“Cu o sotie buna necazul e pe jumatate, iar bucuria dubla.”

Proverb rusesc

“O femeie cu suflet bun e ca o comoara; cine o gaseste nu trebuie sa se laude ca o are.”
La Rochefoucauld

“Se pare ca vremea in care ne apreciem cel mai mult partenerul este inainte de casatorie si dupa funeralii.”
Autor necunoscut

“Barbatul care se lauda ca n-a facut nicio greseala in viata are o sotie care nu poate spune acelasi lucru.”
Autor necunoscut

“Familia este aceea care face omul sa treaca de la egoism la altruism.”
Auguste Comte

“Se spune ca dragostea e oarba; casatoria este cea mai sigura cale de vindecare.”
Autor necunoscut

“Un barbat trebuie sa se casatoreasca numai cu acea femeie pe care ar fi ales-o ca prieten daca ar fi fost barbat.”
Joubert

“Nunta de aur este cea mai impresionanta dovada de spirit tolerant.”
Autor necunoscut

“In partile rurale ale Japoniei rudele sunt cele care aleg sotia pentru mire, care o cunoaste abia dupa cununie. In America obiceiurile sunt total diferite, insa rezultatul este … acelasi.”
Autor necunoscut

“O casnicie reusita este aceea in care te indragostesti de mai multe ori , insa de aceeasi persoana.”
Autor necunoscut

“O sotie ideala nu se asteapta sa aibe un sot ideal.”
Autor necunoscut

“Inainte de a te grabi sa-i critici sotiei defectele, adu-ti aminte ca tocmai ele au impiedicat-o pe sotia ta sa se casatoreasca cu un sot mai bun.”
Autor necunoscut

“Un barbat nu este niciodata atat de bun cum il credea sotia inainte de nunta, si nici atat de rau cum il crede dupa aceea.”
Autor necunoscut

“Daca ai ajuns sa crezi ca-ti iubesti sotia prea mult, n-ai ajuns inca sa o iubesti cat trebuie.”
Autor necunoscut

“O femeie frumoasa place ochilor, o femeie buna place inimii; una este o bijuterie, cealalta este o comoara.”
Napoleon

“Daca vrei sa fi tratat acasa ca un rege, trateaza-ti sotia ca pe o regina!”
Autor necunoscut

“Nu te casatori pentru bani! Ii poti imprumuta mult mai ieftin.”
Autor necunoscut

“Sotul (sotia ) este mangaierea sotiei (sotului ) pentru necazurile pe care nu le-ar fi avut daca nu s-ar fi casatorit.”
Autor necunoscut

“Casatoria este ultima noastra sansa de a ne maturiza.”
Joseph Barth

“Nu diferenta dintre cei doi doare, ci in-diferenta…”
Autor necunoscut

“Cand vrei sa te casatoresti, cauta o femeie cu care vei putea discuta inteligent cel putin 50 de ani.”
Proverb francez

“Casatoreste-te numai atunci cand esti dispus sa sacrifici admiratia multora pentru critica unei singure persoane.”
Autor necunoscut

“Casatoria aduce nenumarate suferinte, dar celibatul nu aduce nicio placere.
Samuel Johnson

“Celibatarul nu are valoarea pe care o dobandeste prin casatorie; el seamana
cu jumatatea desperecheata a unei foarfeci.”
Benjamin Franklin

“Adevaratul camin nu e cladit cu mainile, ci cu inima.”
Autor necunoscut

“Casnicia este o conversatie lunga, pigmentata cu dispute.”
Robert Louis Stevenson

“Casnicia este trei parti iubire si sapte parti iertarea pacatelor.”
Langdon Mitchel

“Casnicia este o carte in care primul capitol e scris in versuri, restul fiind scris in proza.”
Beverley Nichols

http://tainacasatoriei.wordpress.com/

miercuri, 29 aprilie 2009

Despre podoabe şi machiaj

Despre podoabe şi machiaj

Asaltul bijuteriilor şi al machiajului

Este greu să ne închipuim o оnghesuială оntr-un troleibuz оn care să nu fie nici o femeie machiată şi fără bijuterii. Chiar şi atunci cînd vrem să deosebim un prunc dacă este băiat sau fetiţă, ne uităm la urechi dacă nu are cercei. Tot aşa şi în cazul adolescenţilor, deoarece lungimea părului nu mai este un semn distinctiv, cum nu mai sоnt nici pantalonii şi fusta, ci numai bijuteriile şi machiajul fetelor ne salvează în astfel de situaţii, de multe ori chiar incomode. Cu toate că, cu tristeţe trebuie să recunoaştem, întоlnim tot mai mulţi băieţi machiaţi şi împodobiţi.

Nu este un lucru străin să spunem că cerceii şi machiajul pot fi întоlnite chiar şi оn biserică, оn special оn bisericile din oraşele mari. Оn jurul acestora se face mult haz оn cercurile bătrоnelor, care le оntоmpină cu priviri neprietenoase, iar de multe ori devenim martorii unor scene care, mai cu seamă dacă sîntem оncepători, ne tulbură pe parcursul întregii Liturghii şi ne pot strica chiar ziua întreagă. Cineva care nimereşte de cîteva ori peste astfel de scene, dacă nu este încercat оn credinţă, smintindu-se, foarte uşor poate abandona biserica respectivă, iar în cazurile grave, poate să se abată de la dreapta credinţă ortodoxă şi să devină membru al unei secte.

Aşadar, au sau nu dreptate băbuţele care “organizează” astfel de scene? Poate că ceea ce le face să ne fie atоt de antipatice, nu este chiar faptul pe care ni-l reproşează, ci numai modul în care o fac? Dar poate că acuzaţiile lor sînt оntr-adevăr prea grave, căci nu poate să fie adevărat că toate femeile care poartă cercei şi se machiază sînt оn mod obligatoriu şi desfrînate? Multe dintre ele sоnt căsătorite şi umblă de multă vreme la biserică şi nimeni nu le-a văzut sau să fi auzit să-şi înşele soţul. Este oare chiar atît de grav dacă o femeie poartă cercei şi se machiază, dar în schimb nu-şi înşeală soţul? În timp ce alta poate să nu se machieze deloc şi să pară smerită, totuşi să fie o mare desfrînată?

Ce spune Biblia?

Dar pentru că noi creştinii, ortodocşi, cu privire la orice lucru trebuie să cercetăm şi să credem numai Sfintei Scripturi, tot aşa se cuvine să procedăm şi în cazul acesta.

Despre inele şi cercei, şi podoabe femeieşti în general, avem foarte multe referiri atоt оn Vechiul cоt şi оn Noul Testament. De exemplu, la proorocul Isaia găsim: “Pentru că fiicele Sionului sînt atоt de mоndre şi umblă cu grumajii pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor…”

Cum să nu recunoaştem în aceste cuvinte pe fetele din zilele noastre, mai ales оn zilele călduroase de vară? Dar iată că ceea ce se spune mai departe despre ele este оnspăimоntător, căci vine de la un om care a profeţit şi naşterea lui Hristos din fecioară şi s-a împlinit. Zice proorocul: “…Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor” (Isaia 3, 16-17). Adică, Domnul va descoperi deşertăciunea şi zădărnicia acestui mod de viaţă în ziua Judecăţii.

“Оn ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lăn-ţişoare, cingători, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pînzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, şi în loc de cingători, frînghie, оn loc de cоrlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie, în loc de veşmînt preţios, zdrenţe, şi în loc de frumuseţe, pecete de robie” (3, 18-24).

Iată cît de felurite şi cît de multe erau podoabele оncă оn vremea proorocului Isaia! Iată că, pe lîngă cercei şi inele, proorocul aminteşte chiar şi părul făcut cu fierul şi verigile de nas, care în ţara noastră abia acum încep să capete popularitate, după mo-delul rătăcirii occidentalilor. Aşadar, nu este adevă-rat să zicem că trăim “o altă vreme”, “mai modernă”, şi că acum nici nu s-ar putea fără bijuterii şi machiaj.

Dimpotrivă, vedem că podoabele femeieşti au o vechime foarte mare şi, într-o oarecare măsură, putem vorbi chiar despre aspectul oarecum primitiv al împodobirii femeilor. Cred că fiecare a avut ocazia să vadă la televizor, sau măcar în reviste, imagini ale femeilor din triburile care оncă mai există în zonele puţin umblate ale vestului sălbatec, descoperite încă nu demult. Şi femeile aborigenilor poartă cercei în nas, inele şi brăţări şi practică machiajul, fără să fie cîtuşi de puţin “moderne”.

Dar... nu cred că este cazul nostru. Căci nu toate femeile se machiază violent şi nici nu poartă bijuterii vulgare. Ce rău poate să fie într-un inel sobru sau оntr-un cercel discret, care aproape că nici nu se observă, într-o brăţară bine aleasă sau un lănţişor, dacă nu sînt deloc vulgare?

Ce au toate acestea cu desfrоnarea? Căci chiar dacă poate unele femei se şi gîndesc la asta, multe din ele nu au nici un scop necurat. Ele fac asta doar pentru soţul legitim, iar cele mai tinere, pentru alesul lor. Unele însă nu o fac nici măcar pentru atît, ci pur şi simplu, pentru a nu se deosebi de semenele lor, pentru a nu părea “ţărănoaice”.

De ce dar Dumnezeu Care este Multmilostiv, şi este Dragostea însăşi, după cum zise Sf. Ioan Teologul şi evanghelistul, făgăduieşte pedepse atît de groaznice pentru nişte mărunţişuri ca acestea?!

Trebuie să explicăm lucrurile, pentru că altfel reiese că Dumnezeu este rău şi răzbunător, ceea ce nu se potriveşte cu învăţătura noastră despre Cel Care ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, iar atunci cînd L-am părăsit şi L-am trădat pоnă-ntr-atоt a jelit căderea noastră, încоt a trimis pe unicul Său Fiu Cel mult iubit drept jertfă de răscumpărare pentru noi.

Podoabele femeieşti sânt de origine păgână

şi peste tot în Sfânta Scriptură au o conotaţie negativă

Оnsuşi Dumnezeu a dat pricepere oamenilor să făurească podoabe: “Iată, Eu am rînduit anume pe Beţalael, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminţia lui Iuda şi l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înţelep-ciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul, ca să facă lucruri de aur, de argint şi de aramă, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, şi de in răsucit, să şlefuiască pietre scumpe pentru podoabe şi să sape în lemn tot felul de lucruri” (Ieşire 31, 2-5).

Acestea оnsă i-au fost date omului ca el să le folosească întru slava lui Dumnezeu, anume pentru ridicarea cortului оn vremea lui Moise, (iar azi pen-tru pictarea icoanelor şi confecţionarea obiectelor de cult bisericeşti); şi nu pentru împodobirea femeilor.

Dar, aşa cum în rai protopărinţii noştri Adam şi Eva au folosit darul voinţei libere împotriva loruşi, alegînd moartea оn locul nemuririi, tot aşa şi oamenii de mai tîrziu, moştenind în ei sămînţa relei împotriviri, au folosit şi toate celelalte daruri ale lui Dumnezeu din ce în ce mai mult оmpotriva loruşi, după cum scrie şi dumnezeiescul Apostol Pavel, că: “au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios” (Romani 1, 23).

Оmpodobirea femeilor se practica la popoarele păgоne, unde acestea [femeile] sau erau ridicate la rangul de zeităţi, sau erau puse în slujba unor zeităţi şi duhuri: “fiicele lor оnfrumuseţate şi împodobite ca chipurile templului”, le certa David (Ps. 143, 12). Multe din bijuteriile păgîne, mai ales din cele egiptene, s-au păstrat şi astăzi în muzee şi fiecare are cel puţin închipuire despre ele, chiar şi din manualele de istorie şcolare. Modelele egiptene sînt preluate cu mare succes de creatorii de modă contemporani: şerpi, motive solare, cocostîrci, diferite păsări, animale şi plante stilizate, cucerind tot mai mult gusturile fetelor de astăzi.

Dar aceste motive nu erau оntоmplătoare, căci se ştie că păgînii se оnchinau soarelui, lunii, animalelor şi chiar pietrelor. Podoabele femeieşti, cît şi cele bărbăteşti, reprezentau aceste obiecte idolatrice.

Trăind multă vreme în robia egipteană, poporul evreu a preluat multe obiceiuri, pentru care a atras mînia lui Dumnezeu. Căci aveau poruncă de la Dumnezeu: “De datinile pămîntului Egiptului, оn care aţi trăit, să nu vă ţineţi, nici de datinile pămîntului Canaanului, оn care am să vă duc, să nu vă ţineţi nici să nu umblaţi după obiceiurile lor” (Levitic. 18, 3). “Idolii dumnezeilor lor să-i ardeţi cu foc; să nu doreşti a lua argintul sau aurul de pe ei, ca să nu-ţi fie aceasta cursă. Şi urîciunea idolească să n-o duci оn casa ta ca să nu cazi sub blestem, ca ea” (Deut. 7, 25-26).

Dar poate că acestea le-a zis Dumnezeu numai pentru evrei şi numai pentru timpul acela? Căci multe dintre porunci s-au dat anume astfel, pentru un anume timp şi situaţie, iar mai tîrziu au fost schimbate, cum ar fi tăierea împrejur, ziua sоmbetei ş. a. După cum spune şi “Apostolul neamurilor” – Pavel: “că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic” (Galateni 5, 2); şi “cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har” (5, 4).

Se pare că nu. Acelaşi Apostol scrie în Epistola către Timotei: “Asemenea şi femeile, în оmbrăcăminte cuviincioasă, făcîndu-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (2, 9). Iarăşi vedem că se specifică aurul şi mărgăritarele, ca ceva negativ.

Fără îndoială, bijuteriile sînt izvor de răutate. Nu în zadar din ele s-a făcut şi cel mai mare rău cu putinţă, simbolul lepădării de Dumnezeu - viţelul de aur din Vechiul Testament. Atunci cînd poporul evreu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu el şi-a făcut idol din cerceii femeilor şi fetelor israelitence (Ieş. 32, 1-4).

Dintotdeauna, bijuteriile şi podoabele au fost simboluri ale desfrînatelor. Iată cum descrie Sf. Ioan Teologul în Apocalipsă pe “desfrînata cea mare”. “Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicînd: vino să-ţi arăt judecata desfrînatei celei mari, care şade pe ape multe, cu care s-au desfrînat оmpăraţii pămîntului şi cei ce locuiesc pe pămînt s-au оmbătat de vinul desfrоnării ei. Şi m-am dus, în duh, оn pustie. Şi am văzut o femeie şezînd pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, avînd şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi mărgăritare” (17, 1-4).

Iată că ceea ce personalizează pe desfrînată sînt aurul, pietrele scumpe şi mărgăritarele. Despre nici o femeie n-am vrea să se spună în ziua judecăţii: “Şi am văzut o femeie, beată de sîngele sfinţilor şi de sîngele mucenicilor lui Iisus, şi văzînd-o, m-am mirat cu mirare mare” (Apocalipsa 17, 6).

Să scoatem de pe noi, ca dovadă a pocăinţei, podoabele şi hainele înfrumuseţate. Căci atunci cînd a voit să-i ierte pentru idolul pe care şi l-au făcut, Dumnezeu le-a zis iudeilor, prin Moise: “Voi sоnteţi popor оndărătnic. De voi merge eu în mijlocul vostru оntr-o clipeală vă voi pierde. Dezbrăcaţi acum de pe voi hainele voastre cele frumoase şi podoabele voastre şi voi vedea ce voi face cu voi” (Ieş. 33, 5-6).

Lepădarea podoabelor şi a hainelor frumoase este un mod de a milostivi pe Dumnezeu, pentru care putem căpăta iertare de păcate: “Şi iată noi am adus prinos Domnului, fiecare ce am putut dobîndi din lucrurile de aur: lanţuri, brăţări, inele, cercei şi salbe, pentru curăţirea sufletelor noastre înaintea Domnului” (Num. 31, 50).

O estimare psihanalitică

Dar acum să dăm o explicaţie mai exactă şi mai raţională, folosindu-ne chiar de experienţa psihologiei în acest sens, pentru a fi mai aproape de оnţelegerea şi sensibilitatea omului contem-poran. Ce determină pe o femeie să se machieze, să-şi pună cercei şi să poarte inele, fie că este tînără, bătrînă, bogată, săracă, frumoasă sau urîtă? Pentru ce au fost inventate bijuteriile, machiajul, vălurile şi toate celelalte? Au ele vreo legătură cu desfrî-narea? Оn ce măsură?

Pentru cei care poate nu ştiu, (nu-i nici un rău în asta), trebuie să le spunem că a existat un medic învăţat la sfîrşitul secolului trecut-începutul secolului nostru, pe nume Sigmund Freud, evreu, care a trăit în Austria, оntemeietorul unei ramuri care оmbină medicina cu psihologia, numită “psihanaliză”. Această ştiinţă se ocupă de studiul comportamentului uman şi încearcă să stabilească, pe cît оngăduie Dumnezeu, factorii sau motivele care determină anumite hotărîri ale oamenilor, оn diferite situaţii, mai ales оn cazul bolilor şi dereglărilor psihico-afective. Trebuie să ştim că Sigmund Freud a aplicat şi a fondat această metodă îndeosebi оn cazul nevrozelor şi al isteriei, cercetоnd mii de cazuri, ceea ce, se оnţelege, este un lucru special şi nu poate fi aplicat la toţi oamenii la fel de uşor şi cu garanţia unui rezultat plauzibil. Acesta a şi fost motivul pentru care Freud, dar mai ales urmaşii lui, au dat naştere unor păreri despre sufletul omului foarte dăunătoare şi potrivnice învăţăturii Bisericii Ortodoxe, pentru care nici nu recomandăm să-l citească nimeni, pentru a nu-şi pricinui răni mari şi foarte-foarte greu de vindecat. Totuşi, multe din ideile psihanalizei sînt bune şi sînt folosite şi astăzi cu succes în tratarea multor dereglări psiho-afective.

Pe scurt, psihanaliza susţine că fiecare om, pe lоngă latura sa conştientă mai are şi alta mai puţin cunoscută, tainică, adică “subconştientul”. Aici, în subconştient, este locul în care se depozitează toate gîndurile şi pornirile noastre rele, ruşinoase: gîndurile de ucidere şi sinucidere, de desfrоnare, de sete după bogăţii, de care în mod normal ne ruşinăm şi nu ne place ca altcineva să ni le cunoască. Procesul de “ascundere” a gîndurilor neplăcute se numeşte “refulare” iar cel de descoperire, de “scoatere la iveală” a lor se numeşte “defulare”. De fapt, aceasta şi este cheia principală a vindecărilor prin metoda psihanalitică, adică descoperirea şi “defularea” cauzelor anumitor nelinişti şi suferinţe, sondînd memoria pacientului pоnă la copilărie. Este evident împrumutul lui Freud din practica spovedaniei creştine. Totuşi, ceea ce face ca dereglările persoanelor tratate prin metoda psihanalizei să se reînnoiască după o perioadă de timp, este faptul că, spre deosebire de mărturisirea ortodoxă, aceştia, deşi au dobîndit o linişte vremelnică prin actul mărturisirii, ei nu au căpătat dezlegarea acelor păcate prin care se aduce liniştea desăvîrşită şi statornicia, care se dă doar de Începătorul liniştei şi al statorniciei, Domnul nostru Iisus Hristos, prin mîna preotului.

Оn limbajul ortodox, subconştientul este locul tuturor patimilor, dar şi al îndemnurilor care vin de la diavol, ce se lucrează în ascunsul nostru.

Aceste patimi şi porniri ascunse, pe care nu le dăm pe faţă, totuşi ne influenţează foarte puternic latura noastră conştientă, determinоnd şi de multe ori chiar conducоnd din umbră faptele şi acţiunile noastre. Partea rea a psihanalizei este tocmai faptul că ea îl оnfăţişează pe om ca pe un rob condamnat al tuturor acestor patimi şi porniri ascunse, care-i diriguiesc din umbră viaţa în chip fatal şi într-un fel оmpotriva voii lui.

Totuşi, nu putem nega multe din concluziile psihanalizei despre “subconştientul” nostru, căci ele se adeveresc şi de practica de două mii de ani a Ortodoxiei, fiind înregistrate оn tratatele de ascetică ale Sfinţilor Părinţi. Desigur, ştiinţa psihanalizei despre modul în care subconştientul influenţează şi răbufneşte în conştient nici nu se poate compara cu amploarea şi exactitatea asceticii ortodoxe, lucru care poate fi confirmat de orice psiholog, dacă va cerceta faptul.

Cu toate acestea, apelăm, fără nici un com-promis din punct de vedere al învăţăturii ortodoxe, la aceşti termeni de “conştient” şi “subconştient” ai psihanalizei, şi ne folosim de metoda ei, pentru că ea este mai uşor de înţeles pentru omul contemporan. Dar şi pentru că astfel ne atragem argumente şi din afara Ortodoxiei, cele ale ştiinţei şi ale practicii medicinii şi psihologiei, pentru cei care încă nu au credinţă desăvîrşită şi nu au cunoscut că plinătatea adevărului este în Ortodoxie.

Tipuri de femei

şi motivele pentru care se оmpodobesc

Aşadar, putem clasifica, cu aproximaţie, tipurile de femei şi motivele pentru care se împodobesc, оn funcţie de vоrstă, frumuseţe, situaţie materială şi origine socială.

Primul motiv, şi cel mai frecvent, pentru care o femeie se оmpodobeşte este dorinţa de a ieşi în evidenţă, fie pentru a-şi arăta frumuseţea fizică, fie pentru a-şi arăta originea bună socială, adică bogăţia. Există chiar cazul patologic al acestui gen de femei, adică istericele. În cazul isteriei femeile se machiază şi se îmbracă foarte strident şi de cele mai multe ori neconvenţional, numai pentru a atrage atenţia. Aceste femei suferă foarte mult dacă nu li se atrage nici o atenţie şi pot deveni chiar agresive. De obicei ele nu rabdă şi te оntreabă singure dacă le stă bine în cutare rochie sau оţi dau să le miroşi gîtul ca să le spui dacă îţi place parfumul cu care s-au dat. Nu trebuie să le judecăm aspru pentru că, repet, este vorba de o formă de boală.

Totuşi, veţi spune că majoritatea femeilor suferă mai mult sau mai puţin de această boală! Aici nu trebuie să amestecăm şi desfrînatele notorii, care de multe ori practică aceleaşi metode. Asta nu înseamnă că istericele nu sînt şi desfrînate, ci pur şi simplu că, spre deosebire de altele, ele sоnt şi bolnave.

Desigur, machiajul are оn primul rоnd menirea de a ascunde imperfecţiunile. Aşa este vopsitul genelor, al buzelor, fondul de ten ş. a. De exemplu, dacă o femeie are buzele foarte subţiri şi strîmbe şi pe de-asupra fără culoare, ea şi le îngroaşă cu ruj şi cu creionul de contur. Sau dacă o femeie are o culoare urîtă a feţei sau zbîrcituri, ea se va da cu fond de ten.

Aşadar, sînt de оnţeles motivele pentru care se machiază femeile trecute de tinereţe şi cele, ca să ne exprimăm aşa, mai urîţele. Dar parcă nu-şi scot ele de cele mai multe ori, tocmai prin aceasta, în evidenţă toate defectele pe care ar fi vrut să le ascundă?

Atunci de ce se machiază femeile frumoase şi tinere, care nici măcar nu au defecte, ci dimpotrivă? În cazul acestora machiajul are tocmai rolul invers, nu de a masca un oarecare defect, ci de a pune оn evidenţă o calitate, de exemplu frumuseţea buzelor sau a ochilor. Acestea folosesc de obicei o cosmetică foarte scumpă şi au cercetat tratatele de modă. Dar şi din rîndul acestora cele mai multe, оn loc să se оnfrumuseţeze, după cum au vrut, strică şi ceea ce au avut frumos de la Dumnezeu.

Tot aşa este şi cu bijuteriile. Nu va purta inele o femeie care are degetele butucănoase şi scurte, pentru a nu atrage atenţia asupra lor. Sau nu-şi va despleti părul una care are părul sîrmos şi gros, ci numai cea cu părul moale şi mătăsos. La fel cum nu poartă fustă scurtă cea cu picioare scurte şi strîmbe, mai ales dacă mai este şi grăsuţă. Cu toate că foarte multe din aceste sărmane, pe care Dumnezeu prin pronia Sa a vrut să le ferească mai uşor de moartea desfrîului, se оmpopoţonează exact pe dos de cum ar trebui.

Aşadar, trebuie să deosebim două categorii mari de femei care se împodobesc: prima, care face aceasta pentru a-şi ascunde unele defecte, dintr-un complex de inferioritate, fie că este vorba de aspectul fizic, fie de originea şi situaţia socială. Cealaltă categorie sînt femeile frumoase, care se оmpodobesc pentru a-şi scoate оn evidenţă calităţile fizice, adică pentru a părea şi mai frumoase, dar de multe ori şi pentru a-şi etala buna situaţie financiară.

Există şi categoria celor care se machiază pentru că aşa au văzut şi cred că este o faptă care ţine de bunele maniere. Cu toate că orice om cu minte bună înţelege că a căuta la spiritul vremii este un semn de slăbiciune şi lipsă de personalitate. În spatele grijii pentru haine frumoase şi podoabe se ascunde, totuşi, complexul de infioritate şi teama de a nu plăcea. Femeile înţelepte nu-şi pun nădejdea nici în vopsele, pe care le spală ploaia şi le strică sudoarea, nici în hainele care se оnvechesc şi se aruncă, ci în propriile virtuţi.

De aceea, atunci cоnd vom vedea оn biserică o femeie machiată şi împodobită, trebuie să o tratăm în funcţie de aceasta. Căci, într-un fel este cea care s-a machiat influenţată de moda timpului, fără pricepere, folosind o cosmetică ieftină şi nepotrivită, ;i altfel este cea care şi-a făcut din machiaj o “meserie”. Acest fel de machiaj este bătător la ochi şi chiar scandalos. Totuşi, o astfel de femeie va renunţa mai uşor decît una machiată mai discret, dar cu o cosmetică scumpă şi cu multă artă. Căci aceasta din urmă a cheltuit foarte mulţi bani şi timp pînă a ajuns la discreţia machiajului care pare mai “nevinovat” decît al celor dintоi, dar nu este.

De aceea, văzînd sărăcia, stîngăcia, într-un cuvоnt complexul de inferioritate al celor dintоi, chiar dacă mascat de o nepotrivită îndrăzneală, să nu le bruscăm, că nu ştiu ce fac. Cu atît mai mult lucrul acesta este valabil оn cazul celor din a doua categorie, care din cauza marii lor mоndrii, s-ar putea să nu mai vină niciodată după sfauri.

Оn ultimă instanţă, bijuteriile au o menire strict erotică. Ele pun în evidenţă “zonele erogene” ale corpului uman, adică zonele corpului care, prin atingere, duc cel mai repede la excitarea sexuală, de parcă n-ar fi tot trupul nostru “numai bube din tălpile picioarelor pînă în creştetul capului”, după cum s-a spus despre Iov (Iov 2, 7). Iov avea bube trupeşti, lepră, iar noi avem bubele poftei de desfrînare, care puroiază în chip nevăzut pe trupurile noastre, “din tălpi şi pînă-n creştet”. Despre aceste zone erogene s-au scris sute de mii de cărţi şi reviste, pe care nu cred că mai este om să nu le fi văzut vreodată, fără să vrea, la tarabe sau pe garduri.

Această aşa numită “artă a dragostei”, prin care omul este chemat să batjocorească asemănarea lui Dumnezeu şi să întreacă în spurcăciuni pe dobitoace, a pătruns în ţara noastră mai ales după căderea comunismului. Ea cunoaşte o tradiţie de mii de ani în filosofiile şi pseudo-religiile orientale, cum ar fi cele ale Indiei şi Chinei, care învaţă că în timpul plăcerii sexuale (orgasm) omul se contopeşte cu “absolutul”, de fapt, cu diavolul. Există numeroase secte care propovăduiesc anume acest fel de “unire cu dumnezeu”, răspоndite acum şi оn ţara noastră. Cartea fundamentală care cuprinde aceste “învăţături” se numeşte “kama-sutra” şi a fost tradusă şi în limba romвnă, făcînd multă moarte în rоndurile tinerilor, dar şi al celor căsătoriţi, spre ruşinea lor.

Există părerea printre femei că bărbaţilor le plac mai mult femeile machiate şi împodobite şi multe sînt geloase pe ele. Din această cauză, văzînd că bărbatul lor trage cu ochiul după astfel de femei, “de ciudă” multe încep să se machieze. Părerea aceasta este falsă. Faptul că bărbaţii trag cu ochiul după femeile machiate şi împopoţonate nu este deloc o dovadă a frumuseţii acestora, ci pur şi simplu, prin ţinuta lor, acestea îşi exprimă predispoziţia lor pentru curvie. De aceea, şi bărbaţii se uită mai mult după ele, deoarece ei ştiu că pentru a cuceri o femeie cuminte e nevoie de timp, răbdare şi seriozitate, ceea ce nu li se cere în cazul unei paiaţe cu care poţi să faci ce vrei fără nici o răspundere. Altfel cum s-ar explica faptul că atunci cînd vine vorba de căsătorie toţi caută “fete cuminţi”? În aşa fel, cele care se machiază şi se împopoţonează chiar cred că sînt frumoase, neştiind că bărbaţii care mai înainte le-au strоns оn braţe şi le-au spus vorbe de alint, pe urmă, cînd rămîn оntre ei, povestesc totul cu deamănuntul şi le batjocoresc şi rîd de ele, numindu-le proaste.

Glasul inimii

Dar nu cred că avem nevoie de chiar atît de multe dovezi pentru a ajunge la un răspuns atît de simplu! Ci dovada cea mai bună este ca fiecare să se aplece cu grijă mare peste sufletul său şi să privească în adоncuri cu sinceritate. Care este motivul pentru care o femeie se оmpodobeşte?

De ce ne pare oare, nouă, cărora ne place să citim în aproapele pornirile inimii şi care atît de uşor judecăm despre fiecare că a făcut cutare sau cutare lucru din cutare motiv, noi care suspectăm atît de lesne şi cu atîta fermitate lucrurile din inima aproapelui chiar şi după ce ni se spune că nu-i adevărat! Cum dar vom crede că numai “eu”, că numai tu, sîntem feriţi de ochiul aproapelui şi că numai despre noi nu se ştie adevărul? Toate cele tainice ale noastre sînt pe faţă! Şi aşa ştiind, să ne aplecăm cu grijă mare peste sufletul nostru şi să ne întrebăm: care este motivul pentru care ne împodobim?

Ce ne-au adus toate acestea?

Ce au adus prietenelor noastre inflamaţiile şi durerile pe care le-au suportat din cauza găurilor din urechi, timpul pierdut cu smulsul sprîncenelor, cu frunzele de varză, castraveţii şi gălbenuşul de ou pe care şi le pun pe faţă? Epilările, pe care un bărbat, dacă ar fi, nu ştiu dacă le-ar suporta fără lacrimi; şi toate celelalte lucruri, pe cît de absurde pe atоt de jenante? Toate acestea, fără să urmăr-ească nici un scop, ci “pur şi simplu”?

Iată ziua în care timpul le va egala pe toate, atunci şi cele blonde şi cele brunete vor încărunţi de o potrivă! Şi nu vor mai fi plete pe spate, nici fuste scurte, nici tricouri transparente. Căci de toate cu care acum ne lăudăm atunci ne vom ruşina. Atunci vom privi cu teamă şi îngreţoşare la propriul trup, dar mai bine zis, la ceea ce va mai rămînea din el. Şi-atunci va fi mirosul cel greu, de bătrînă, pe care nu-l vom înlătura cu nici un săpun, oricît l-am spăla. Lănţicuri, cercei, coliere care acum ne înfrumuseţează atunci ne vor sluţi şi vor arăta bătrîneţea noastră şi mai crudă, în timp ce iubiţii din tinereţea noastră vor juca şah în parc sau se vor оntoarce cu laptele de la alimentară, оntr-un oraş străin, pentru nepoţii de la altă femeie. Iar asta se va întоmpla negreşit. De ce nu vrem să fim veşnici, ci ne ucidem singuri, fără nici un rost?

Uite cu cоtă migală înşiruieşte proorocul armele morţii noastre! “Inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingători, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pоnzeturi subţiri, turbane şi tunici”. Vrоnd de la noi parcă să-l oprim, să strigăm: “Ajunge! Nu mai voiesc să le cunosc!” Parcă ar aştepta să-i zicem: “Nu-i adevărat! Nu despre mine se zic acestea!”

Dar glasul nostru оntоrzie să se audă. Căci nu mai avem nici inocenţa ca să zicem: “Nu-i adevărat!” Dar nici puterea ca să zicem: “Ajunge, nu mai voiesc să le cunosc!” Căci setea noastră de plăceri nu ne dă voie. Inima noastră nu ne mai ascultă. Nu mai sîntem stăpîni, ci robi.

Sf. Ioan Gurг de Aur

Despre femeile care poartă podoabe de aur şi se împodobesc*

Domnul nostru Iisus Hristos, după învierea Sa, li S-a arătat mai întоi femeilor. Una dintre ele era şi Maria Magdalena, desfrоnata despre care se scrie оn Evanghelii. Despre acest mare pogorămînt al lui Dumnezeu către femei, Sf. Ioan Gură de Aur exclamă:

Uită-te cum şi Domnul, prin femei, binevesteşte ucenicilor! Domnul - lucru pe care l-am spus adeseori - ridică la cinste neamul cel mai dispreţuit, neamul femeiesc, îi dă bune nădejdi şi-i vindecă durerea.

Care dintre voi n-ar vrea să fie ca acelea şi să cuprindă picioarele lui Iisus? Puteţi şi acum, toţi cîţi vreţi! Puteţi să-I cuprindeţi nu numai picioarele, ci şi mîinile, şi capul acela sfînt, оmpărtăşindu-vă, cu cuget curat cu înfricoşătoarele taine. Nu numai aici pe pămînt; ci Оl veţi vedea şi în ziua aceea a judecăţii, cu slava aceea nespusă, cînd va veni cu popor de оngeri, dacă veţi vrea să fiţi iubitori de oameni, dacă veţi vrea să fiţi milostivi şi veţi auzi nu numai aceste cuvinte: “Bucuraţi-vă!”, ci şi cuvintele acelea: “Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Fiţi, dar, milostivi, ca să auziţi aceste cuvinte! Iar voi, femeilor, care purtaţi bijuterii de aur şi aţi văzut drumul acestor femei, lepădaţi, chiar tîrziu, boala poftei după aur! Deci, dacă doriţi să fiţi cu acele femei, schimbaţi podoaba cu care sînteţi împodobite cu podoaba milosteniei. Spune-mi, ce folos ai de pe urma acestor podoabe preţioase, de pe urma hainelor ţesute cu aur?

- Mi se bucură şi mi se veseleşte sufletul de ele!

- Eu te-am оntrebat de folos, iar tu mi-ai vorbit de pagubă. Nimic nu este mai păgubitor ca a te interesa de bijuterii de aur, a te bucura de ele şi a-ţi lipi inima de ele. Robia aceasta cumplită ajunge şi mai amară cînd оţi face plăcută robia. De care faptă se va îngriji vreodată cum trebuie, cînd va nesocoti grijile lumeşti cum se cuvine, o femeie care socoteşte că merită să se bucure cînd e legată cu aur? Cel care se bucură că stă în оnchisoare nu va voi niciodată să scape de închisoare. Tot aşa şi femeia aceasta; ca un prizonier de război, robită de această poftă rea, nu va suferi să audă cu dorul şi rîvna cuvenită vorbindu-i-se de cele duhovniceşti şi nici nu va face vreo faptă bună. Care, dar, îţi este folosul de pe urma podoabei acesteia, de pe urma acestei moliciuni?

- Оmi fac plăcere bijuteriile!

- Iarăşi mi-ai vorbit de pagubă şi de pierzare!

- Dar mă cinstesc mult cei ce mă văd.

- Şi ce-i cu asta? O altă pricină de stricăciune, care te face cînd оnfumurată, cоnd obraznică. Haide, dară, îngăduie-mi să-ţi arăt eu pagubele, odată ce tu nu mi-ai spus folosul.

Care sоnt, dar, pagubele ce ţi le aduc bijuteriile? Grija e mai mare decоt plăcerea. Din pricina asta mulţi din cei ce te văd - negreşit din cei legaţi de pămînt - se bucură mai mult decît tine, care porţi aurul şi bijuteriile. tu te împodobeşti cu podoabe care-ţi aduc griji; aceia îşi desfătează privirile fără să aibă vreo grijă. O altă grijă apoi. Eşti umilită şi invidiată de toţi. Vecinele şi prietenele, pişcate de invidie, se înarmează împotriva bărbaţilor lor şi dezlănţuie împotriva ta războaie cumplite. Pe lîngă aceste pagube, altele: îţi cheltuieşti tot timpul liber şi toată grija cu gătelile; nu te lipeşti cu toată inima de faptele cele duhovniceşti; eşti plină de înfumurare, de obrăznicie şi slavă deşartă; eşti legată strîns de pămînt, şi se taie aripile şi, în loc de vultur, ajungi cоine şi porc. Оncetоnd de a te mai uita şi a zbura la cer, cauţi în jos ca porcii; şi, cotrobăind prin găurile pămîntului după aur, sufletul tău îşi pierde bărbăţia şi libertatea.

Spui că-şi întorc oamenii privirile spre tine cоnd te arăţi în oraş? Dar tocmai pentru asta n-ar trebui să porţi aur, ca să nu ajungi spectacol de teatru, ca să nu deschizi gura tuturor bîrfitorilor. Nici unul din cei ce-şi întorc privirile spre tine nu te admiră, ci-şi bat joc de tine că-ţi plac podoabele, că eşti o înfumurată, că eşti o femeie vanitoasă. Dacă te duci la biserică, nu pleci de acolo fără vreun folos sufletesc, ci cu mii şi mii de cuvinte de batjocură, de ocări şi de blesteme, nu numai de la cei care te văd, ci şi de la profet. Isaia, cel cu mare glas, îndată ce te vede strigă: “Acestea zice Domnul către fetele cele îngоmfate ale Sionului: “Pentru că au umblat cu grumajii ridicaţi, pentru că au făcut cu ochiul, pentru că-şi tîrăsc hainele cu păşitul picioarelor, pentru că joacă din picioare, Domnul va dezveli podoaba lor şi în locul mirosului celui plăcut va fi praf şi în loc de brоu se vor оncinge cu funie” (Isaia 3,15. 23). De acestea vei avea parte şi tu în loc de podoabă. Că aceste cuvinte n-au fost spuse numai pentru fetele Sionului, ci oricărei femei care face ca ele. Împreună cu profetul Isaia stă acuzator şi Pavel, spunînd lui Timotei să poruncească femeilor “să nu se împodobească cu împletituri de păr sau cu aur sau cu mărgăritare sau cu haine scumpe” (1Timotei 2,9). Deci, оn orice оmprejurare, оţi este vătămătoare purtarea de bijuterii; dar mai cu seamă cînd te duci la biserică, cоnd treci printre săraci. Dacă ai căuta să te învinuieşti amarnic pe tine însăţi, n-ai putea-o face mai bine decît оmbrăcоndu-te cu astfel de haine şi podoabe, semn de cruzime şi neomenie.

Gоndeşte-te cоte stomacuri flămоnde laşi cu podoabele acestea, cоte trupuri dezbrăcate, cu luxul acesta drăcesc! cu mult mai bine ar fi să hrăneşti sufletele celor flămînzi decоt să-şi găureşti loburile urechilor şi să atîrni de urechi, degeaba şi fără de rost, hrana a mii şi mii de săraci. Este, oare, o slavă să fii bogat? Este, oare, o laudă să porţi pe tine bijuterii de aur? chiar dacă podoabele acestea ar fi cîştigate prin muncă cinstită, totuşi vina ta este nespus de mare; gîndeşte-te însă cît de covоrşitoare este atunci cоnd sоnt cоştigate cu necinste şi nedreptate! Spui că-ţi sînt dragi laudele şi slava? Dezbracă această podoabă plină de batjocură şi toţi te vor admira şi te vei bucura şi de slavă şi de plăcere curată; aşa însă eşti batjocorită şi-ţi pregăteşti cu ele multe prilejuri de supărări. Dacă ierţi vreuna din ele gоndeşte-te cоte necazuri оţi pricinuieşti! Cîte slujnice nu-s bătute, cîţi oameni nu sînt necăjiţi, cîţi nu sînt arestaţi, cîţi nu sînt оntemniţaţi! Din pricina podoabelor acestora, judecăţi, anchete, mii şi mii de blesteme şi învinuiri; femeia este blestemată şi învinuită de bărbat, bărbatul, de prieteni, iar sufletul, de el însuşi.

- Dar bijuteriile nu se pierd!

- Tocmai acest lucru nu este uşor! Dar chiar dacă le-ai feri totdeauna e pierdere şi aşa păstrate dau multă bătaie de cap, multă grijă şi scоrbă şi nici un cîştig. Ce venit aduc ele în casă? Ce folos celei ce le poartă? Nici un folos, ci multă urîţenie şi învinuiri din toate părţile. Cum vei putea săruta şi cuprinde picioarele lui Hristos cînd eşti împopoţonată aşa? Hristos Îşi întoarce faţa de la această podoabă. De aceea a primit să Se nască în casa teslarului; dar, mai bine spus, nici оn casa aceea, ci оntr-o colibă şi într-o iesle. cum vei putea să-L vezi pe El cînd nu ai frumuseţea cea poftită de El, cînd nu porţi podoaba plăcută Lui, ci una urоtă de El? Cоnd te apropii de El nu trebuie să fii оmpodobită cu astfel de haine, ci оmbrăcată cu virtute. Gîndeşte-te ce este în definitiv aurul? Nimic altceva decоt pămоnt şi cenuşă. Bagă-l în apă şi s-a făcut glod! Gîndeşte-te şi ruşinează-te cînd faci din glod stăpîn, cоnd laşi toate şi stai lîngă aur, cînd оl porţi şi-l plimbi pretutindeni, chiar cînd te duci la biserică, atunci cînd mai cu seamă ar trebui să fugi de el. Nu s-a zidit biserica că să-ţi arăţi în ea bogăţia aceasta, ci bogăţia cea duhovnicească. Tu însă, ca şi cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, aşa te împodobeşti din cap pînă în picioare; imiţi pe cele de pe scenă şi porţi pe tine gunoiul acesta vrednic de batjocură. Din pricina asta sufletele multora se vatămă, iar după terminarea slujbei de la biserică, în case şi la mese, ai să auzi pe cei mai mulţi vorbind tocmai de gătelile acestea. În loc să spună: “Profetul şi apostolul au spus cutare şi cutare”, vorbesc de luxul hainelor, de mărimea pietrelor scumpe şi de toată împopoţoneala celor ce se îmbracă aşa. Aceste discuţii vă fac şi pe voi şi pe casnicii voştri trîndavi spre milostenie. Nici unul din voi n-ar dori să rupă repede ceva din aurăriile acestea şi să hrănească un flămînd. cum ai putea hrăni pe un altul cu preţul uneia din aceste bijuterii, cоnd tu оnsăţi vrei să duci o viaţă amară mai degrabă decît să-ţi vezi împuţinate podoabele? Multe femei se uită la bijuteriile lor ca la nişte fiinţe şi ţin la ele mai mult decît la copiii lor.

- Doamne fereşte! mi se răspunde.

- Arătaţi-mi asta! Arătaţi-mi-o prin fapte, pentru că eu văd că acum lucrurile stau cu totul astfel. Care femeie, stăpînită tare de dragostea de giuvaericale, a prefăcut în bani giuvaericalele ei, ca să smulgă din ghearele morţii sufletul unui copil? Dar pentru ce vorbesc de sufletul unui copil? Care femeie şi-a răscumpărat cu ele sufletul ei pierdut? Dimpotrivă, văd că mulţi îşi vînd оn fiecare zi sufletul de dragul bijuteriilor. Dacă li se оmbolnăveşte trupul fac tot ce pot, dar dacă văd că li se strică sufletul, nu fac nimic, ci privesc cu nepăsare şi sufletul lor şi sufletul copiilor lor ca să le rămînă giuvaericalele, care pier cu timpul şi ele. Pui pe tine aurării în valoare de mii de talanţi, iar mădularul lui Hristos nu are nici hrana cea de toată zilele. Stăpînul de obşte al universului a dat deopotrivă tuturor şi cerul şi cele din ceruri şi masa cea duhovnicească. Tu însă nu-i dai Lui nici pe cele pieritoare, ca să fii legat necontenit cu lanţurile acestea cumplite. Din pricina aceasta miile şi miile de păcate, din pricina aceasta bărbaţii ajung nişte desfrînaţi, pentru că voi, femeile, nu-i faceţi să trăiască creştineşte, nu-i faceţi să filozofeze, ci-i învăţaţi să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate; din pricina aceasta şi cad repede оn braţele desfrоului. Dar dacă i-aţi învăţa să dispreţuiască astfel de podoabe şi să le facă bucurie castitatea, evlavia şi smerenia, n-ar fi prinşi cu atîta uşurinţă în ghearele desfrоului. Poate să se оmpodobească aşa desfrînatele! Ba, chiar mai mult decоt atоta, dar nu pentru bărbaţii voştri!

Obişnuiţi, dar, pe bărbaţii voştri să le placă podoaba aceasta duhovnicească, pe care n-o pot vedea la desfrînate. Mă întrebi cum оl poţi face pe bărbatul tău să capete acest obicei? Îndepărtează de la tine gătelile şi giuvaericalele şi pune-ţi podoaba cea duhovnicească. Aşa îţi vei feri bărbatul de orice pericol, iar tu vei fi preţuită. Dumnezeu te va milui, toţi oamenii te vor admira şi vei avea parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

Ieromonah Savatie (Bastovoi) (cu un cuvint al Sf. Ioan Gura de Aur)