joi, 25 iunie 2009

Dragostea şi căsătoria

Se vorbeste tot mai des despre cupluri si nu despre familie. Legaturile intamplatoare si "casatoriile de proba" sunt la ordinea zilei. Te va soca afirmatia mea, dar totusi a fac: aceste realitati sunt semnele vadite ale unei societati intrate in descompunere.

Mie dati-mi voie sa fiu idealist: vad ziua fericita in care cu fiinta draga, curata si nepangarita, te vei prezenta in fata sfantului altar pentru a va uni pe vesnicie. Vei fi multumit ca prin curatia si forta ta barbateasca ti-ai facut iubita fericita si te-ai facut fericit pe tine insuti. De acum incolo va fi o calatorie in doi. Ceea ce se castiga cu truda este durabil. Fericirea voastra va fi tot mai profunda, tot mai sfanta, pana cand intr-o zi se va contopi in marea nesfarsita a iubirii lui Dumnezeu.

Sigur ca aceasta mare decizie din viata ta, de a te casatori cu o persoana anume, trebuie precedata de rugaciune. Este foarte important sa-ti alegi partenerul de casatorie cu multa atentie. Dumnezeu te-a inzestrat cu capacitatea de a judeca si El asteapta s-o folosesti atunci cand esti confruntat cu decizii importante. Iar decizia de a te casatori este poate cea mai importanta din viata ta.

Si, mergand pe firul celor spuse mai inainte, subliniez cu tarie ca singurul cadru in care poate fi exersata unirea sexuala, pentru a duce la un scop bun, este casatoria. Unirea conjugala corecta se face cu binecuvantarea lui Dumnezeu si este monogama si heterosexuala. (John Breck, op.cit, p.87)

Se face cu binecuvantarea lui Dumnezeu prin Sfanta Taina a Cununiei sau a Nuntii. Taina Nuntii este un act sfant, de origine dumnezeiasca in care, prin preot, se impartaseste harul Sfantului Duh unui baiat si unei fete ce se unesc liber in casatorie, care sfinteste si inalta legatura naturala a casatoriei lor la demnitatea reprezentarii unirii duhovnicesti dintre Hristos si Biserica. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa 3, Bucuresti, 1978, p. 176)

Sfantul Andrei Criteanul, subliniind dinamica creatoare si transfiguratoare a unirii conjugale, spune ca "nunta cinstita este si patul neintinat, ca Hristos le-a binecuvantat, ospatandu-Se trupeste, si in Cana Galileii la nunta apa in vin prefacand". (Triod, Bucuresti, 1986,p.376)

Casatoria este monogama. Domnul Hristos atunci cand a spus "ce a impreunat Dumnezeu omul sa nu desparta" (Matei 19, 6), se referea la cele scrise in cartea Facerii: "Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie" (Facere I, 27). "De aceea va Iasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup) (Facere 2, 24). Invatatura crestina nu ingaduie ca un barbat sa aiba mai multe femei si nici ca o femeie sa aiba mai multi barbati.

Casatoria crestina este si heterosexuala. Un barbat se poate casatori numai cu o femeie si o femeie numai cu un barbat. Homosexualitatea si lesbianismul nu sunt ingaduite. Cu toate ca intelege neputinta omeneasca, Biserica doreste ca tot omul sa intre in normal. Vechiul Testament era foarte aspru cu practicile homosexuale. Citim, de exemplu, in cartile lui Moise: "Sa nu te culci cu barbat, ca si cu femeie; aceasta este spurcaciune... De se va cuica cineva cu barbat ca si cu femeie, amandoi au facut nelegiuire si sa se omoare" (Levitic 18., 22; 20, 13). Religia crestina este mai intelegatoare, fiind religia iubirii, si totusi dezaproba acest mod de a face dragoste: "Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocara, scrie Sfantul Pavel despre homosexualii din Roma, caci si femeile lor au schimbat fireasca randuiala cu cea impotriva firii; Asemenea si barbatii, Iasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti, s-au aprins in pofta lor unii pentru altil, barbati cu barbati, savarsind rusinea si luand in ei rasplata cuvenita ratacirii lor" (Romani I, 26-27). Acest gen de relatii sunt pacate pentru ca denatureaza functiunea fireasca a organelor trupesti si nu au valoare procreativa. Din nefericire, s-a ajuns in unele tari "civilizate" sa se oficieze casatoria a doi barbati sau a doua femei.

Casatoria crestina are sublimitate unica. Unirea lui Dumnezeu cu oamenii la a doua venire a lui Hristos este asemanata cu o petrecere de nunta. Sfantul Ioan Evanghelistul, printre alte viziuni, a avut-o si pe aceasta: "Si am vazut cer nou, si pamant nou. Caci cerul cel dintai si pamantul cel dintai au trecut; si marea nu mai este. Si am vazut cetatea sfanta, noul Ierusalim, pogorandu-se din cer de la Dumnezeu, gatita ca o mireasa, impodobita pentru mirele ei" (Apocalipsa, 21,1-2). La Cana Galileii Domnul Hristos, in casa primului cuplu "crestin" a prezidat sarbatoarea prefacand apa in vin. Bucuria Tainei Nuntii izvoraste din inima bucuriei dumnezeiesti. (Paul Evdochimov, Taina Iubirii, Bucuresti, 1994, p. 168)

Fragment din: Dragoste, libertate si sex responsabil. Autor: IPS Andrei Andreicut

Dragostea si nasterea de prunci

Casatoria nu-i un mijloc lesnicios de a castiga placeri, nici o asigurare impotriva neputintelor de la batranete, ci este comuniune si daruire. Scopul casatoriei este desavarsirea personala a sotilor si procreatia. Si totusi in lumea postmoderna tot mai multe familii nu-si doresc copii. Sunt si familii sterile, care nu pot face copii. De aceea trebuie precizat faptul ca sexul nu este numai pentru copii, ci si pentru comuniune. Este un mod de a-si manifesta dragostea sotii, unul fata de celalalt. Din aceasta perspective scopul final al relatiei conjugale nu este numai procrearea, si nici implinirea personala, ci lucrarea reciproca a sotilor la mantuirea lor. Unii argumenteaza atitudinea lor potrivnica pruncilor cu faptul ca n-au mijloacele necesare pentru a creste copii, n-au o casa a lor. Din nefericire insa la spatele tuturor acestor argumente sta un egoism dus pana la limite. A avea copii inseamna a primi binecuvantarea lui Dumnezeu in casa ta.

Cand vezi o mama cu pruncul in brate trebuie sa te gandesti la cuvintele Domnului Hristos: "cine va primi un prunc ca acesta in numele Meu, pe Mine Ma primeste") (Matei 18,5).

Spuneam ca multi soti tineri nu-si doresc copii. Sunt si educati, intr-o societate fara Dumnezeu, sa apeleze la contraceptie. Si daca totusi copilul se plamadeste in pantece recurg la cea mai oribila crima: avortul.

Nu numai oamenii Bisericii, ci si medicii, antropologii si biologii cinstiti, ne spun ca avortul, din moment ce intrerupe o viata cu identitate separata este crima. Embrionul este viata cu existenta si identitate de sine, individ cu toate drepturile, din momentui conceperii.

In virtutea acestui principiu Sfantul Vasile cel Mare ne spune ca femeia "care leapada pruncul este supusa judecatii pentru ucidere". (Canonul 2, Pravila Bisericeasca, Buzau, 1999, p.28) Si nu numai ele, ci si cei care dau medicamente avortive sunt ucigasi. Si ei si cele care administreaza otravuri ucigatoare de embrioni (Sfantul Vasile cel Mare, Canonul 8).

Complicitatea la avort a sotului, si a medicului ginecolog care provoaca avortul, este complicitate la crima. Pentru Biserica Crestina avortul, sau intreruperea sarcinii, nu este un simplu act moral nepermis, ci este ucidere. Este ucidere premeditata. Este ucidere mai vinovata, mai pacatoasa si mai urata de Dumnezeu decat orice ucidere, pentru ca ia dreptul la viata unei fiinte omenesti inainte de a gusta din aceasta si mai ales inainte de a se invrednici de Sfantul Botez.

Lipsurile materiale nu sunt un argument prin care poti justifica avortul. Poti ucide pe altul ca sa traiesti tu ? Si apoi Dumnezeu ii da fiecaruia bucata de paine necesara.

Paradoxal, s-a observat ca aversiunea fata de copil creste odata cu inavutirea. Natalitatea in tarile "civilizate" este tot mai mica. Natiunile din vest imbatranesc, iar in lumea a treia este explozie de populatie.

Din nefericire si noi romanii ne imputinam. A scazut alarmant numarul de nasteri si de casatorii. In zece ani de zile s-a diminuat populatia tarii cu echivalentul unui judet.

Copiii, daca gandim crestineste, trebuie primiti ca o binecuvantare a cerului. Cea mai sfanta comuniune ti-o ofera familia. Sfantul Ioan Gura de Aur numeste familia "mica biserica".

Un poet roman consacrat ne-a lasat scrisa o cugetare rara legata de familia crestina: "Locul unde se intemeiaza randuiala unei Patrii si statornicii, in spiritul legilor morale, al jertfei de sine, al rabdarii, increderii si dragostei este acest cuib arhaic si sacru unde doi oameni, mai intai un tanar barbat si o fata, se hotarasc sa-si uneasca viata in cuget si simtire, prin legamantul de aur al inelului nuntii care desavarseste cerul pe pamant in vederea lucrarii si privegherii, a nasterii de prunci si implinirii spirituale in lumina mostenirilor parintilor" (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Bucuresti, 1985, p. 94.)

din: Dragoste, libertate si sex responsabil. Autor: IPS Andrei Andreicu.

vineri, 19 iunie 2009

Femeia ca un simbol al lui Hristos de episcopul Nicolae Velimirovici

Cele zece drahme:
Domnul in chipul unei femei

Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine in chipul unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.

Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le: Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9)

La prima privire, aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului.

Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala deloc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator.

Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani, in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca umblam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune: Cauta si vei gasi.

Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine. Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor cei mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor, numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si precum nisipul de pe malul marii.

Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie, deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata?

Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi.

Trei masuri de faina

Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).

Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos, pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si in Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca pe o infatisare sau un simbol al Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar. Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru.

Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept pilda femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima (painea nedospita) era folosita in mod obisnuit? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine?

Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul.

Aceasta parabola are o dubla interpretare duhovniceasca. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului.

Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor noroadelor si neamurilor omenirii, fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate preschimba faina obisnuita in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, preschimba oamenii obisnuiti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta pricina, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci, din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant s-a pogorat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul vremii, cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei tainice despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric. Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia tinerii de minte a raului si a fatarniciei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este fatarnicia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botezul in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina cugetarii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului sporesc impreuna in intelegere, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.

Femeia a fost luata drept pilda de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru castig. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretari ale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica.

(Aparut in Orthodox Life, 1951, numerele 5 si 6)

Traducerea din limba engleza: Radu Hagiu

joi, 18 iunie 2009

Rugăciuni pentru pruncul ce se află în pântecele mamei

Prima rugăciune

O, Multmilostive Doamne, Ziditorul şi Creatorul cerului şi al pamântului şi al tuturor făpturilor, Cel ce ai revărsat binecuvântarea Ta asupra soţilor creştini: iată moştenirea Domnului, copiii care sunt darul Lui; Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai făcut să mă împărtăşesc de această binecuvântare şi de darul Tău şi Te rog, binecuvânteaza rodul pântecelui meu, sfinţeşte-l cu Duhul Tău Cel Sfânt, ca să intre în rândul copiilor Tăi iubiţi şi învredniceşte-l să se împărtaşească cu Sfintele Taine ale Bisericii iubitului Tău Fiu şi Dumnezeului meu, Iisus Hristos, ca prin ele să se sfinţească şi sa se cureţe de păcatul strămoşesc. Doamne Dumnezeul meu!

Eu şi rodul pântecelui meu suntem copiii mâniei, dar Tu, Părinte, milostiveşte-Te de noi şi stropeşte cu isop pruncul acesta, ca să se cureţe şi mai alb decât zapada să se facă. Înăreşte-l şi păzeşte-l în pântecele meu până în ceasul când va trebui să se nască. El nu a fost ascuns de ochii Tăi când a fost zămislit. Tu i-ai dat viaţă şi suflare. Păzeşte-mă de frică şi de duhurile rele care vor să nimicească lucrul mâinilor Tale. Dăruieşte-i înţelepciune şi ca trupul lui să crească sănătos, curat şi întreg şi la ceasul cuvenit să-l nasc cu bine. Dă-mi tărie şi putere pentru a naşte, grăbeşte în ajutorul lui şi uşurează durerile mele, pentru că acesta este făptura Ta, zidirea puterii Tale minunate, lucrarea milei şi milostivirii Tale.

Adu-ţi aminte de cuvintele Tale; Tu m-ai scos din pântecele mamei mele, Ţie îţi aparţin de la naştere, Tu m-ai alinat la sânul mamei. Tu eşti Dumnezeul Care ştii şi vezi nevoile oamenilor. Tu ai spus: femeia la naştere va suferi pentru că a venit ceasul ei. Doamne, pentru această milă a Ta şi pentru inima Ta multmilostivă mă rog Ţie, binevoieşte să alini durerea mea pe care Tu mai dinainte ai cunoscut-o şi adu-l în lume pe pruncul Tău acesta viu şi sănătos. Ţie Ţi-l încredinţez, în mâinile Tale îl încredinţez, Doamne Iisuse Hristoase, ca să binecuvântezi rodul pântecelui meu aşa cum altădată binecuvântai copiii care erau aduşi la Tine, spunând: ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor.” Mântuitorule, aşa aduc şi eu înaintea Ta pruncul acesta, întinde asupra lui mâna Ta. Binecuvântează-l cu Duhul Sfânt şi sfinţeşte-l când va veni în această lume, binecuvântat şi botezat, fă-l om nou şi curăţeşte-l cu Sângele Tău, ca să fie curat şi mădular al Trupului Tău şi al Sfintei Tale Biserici, ca din buzele lui să se audă laudă înălţată Ţie şi să fie moştenitorul vieţii veşnice prin Sfintele Tale patimi şi în numele Tău cel fânt, Iisus Hristos. Amin.

Doamne şi Mântuitorul meu, da-mi putere ca să nasc cu bine acest prunc pe care îl iubesc ca să-l cresc în învăţătura creştină şi să-l dedic slujirii Tale şi a Sfintei Tale Biserici. Amin.

A doua rugăciune

Doamne, cel care ai zis oamenilor : „Creșteti și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” binecuvântând nașterea de prunci, arată mila ta și acestui copil ce se află încă în pântecele mamei sale, și ajută-l să se nască la vremea de Tine rânduită. Dă-i lui, Doamne, creștere firească, sănătate și putere.

Părinte Ceresc, Care porți de grijă păsărilor cerului și înfrumusețezi crinii țarinii, poartă de grijă și acestui copil care n-a văzut încă lumina soarelui. Nu ne părăsi pe noi robii Tăi și ocrotește cu harul Tău pe pruncul acesta al nostru și binecuvântează nașterea lui după mulțimea milostivirii Tale. Amin.

material preluat de pe www.femeiaortodoxa.wordpress.com

miercuri, 3 iunie 2009

Jocurile desfranarii

“Una din principalele probleme ale omenirii este pacatul desfranarii. Spuneau Sfintii Parinti, ca atunci cand copiii vor avea patimile celor mari, sfarsitul este aproape. Astazi se observa cum copiii mimeaza, sau sunt cuprinsi de pornirile patimase ale celor mari. Care este cauza? In primul rand societatea alterata in care ei traiesc, apoi un rol deosebit il are „educatorul” din viata noastra: micul ecran, care sugereaza o viata depravata. Fructul oprit este tentant, iar sarpele ne indeamna prin ganduri, prieteni sau TV, sa gustam din el. „Frumusetea”, „placerea” si dorinta de „a fi mare” inainte de vreme, ne indeamna si ele sa nu intarziem. Urmarea o stim cu totii: odata faptul consumat, ni se deschid ochii si ne este rusine ca suntem goi; incercam sa ne indreptatim si ne trezim intr-un iad al parerii de rau. Aceasta este povestea unei caderi, care a fost sau poate fi a fiecaruia dintre noi. Cand copilul creste, odata cu dezvoltarea fizica, patima desfranarii incepe sa se manifeste tot mai mult. Pentru a evita complicatiile, dar si din timiditate, majoritatea fac pacatul de unul singur, adica se masturbeaza. Este un pacat, care facut in exces, duce la boli grave ce pot afecta persoana respectiva toata viata.

Studiile indelungate sunt o alta cauza a mentinerii pacatului desfranarii la cote inalte. Ideal ar fi ca studiile sa se termine la 14-16 ani, pentru ca apoi sa se porneasca in viata. Nu ar fi imposibil, numai ca cei care impart si dau legi vor da socoteala pentru ca au pus interesele lumesti mai presus de lucrarea lui Dumnezeu. Toata viata trebuie sa invatam, insa lucrul acesta se poate combina cu munca si cu viata de familie, iar daca unii vor sa se dedice studiului, nu trebuie sa generalizam.

Casatoria este un remediu pentru desfranare. Cel care traieste impreuna cu femeia, dupa un timp in care vede toate neputintele femeiesti, nu mai este asa de atras de femeie. La randul ei, femeia, care in mod normal asteapta un copil, trece de la starea de a atrage pe cineva la cea de a fi mama. Astfel si unul si altul ajung intr-o noua ipostaza in care nu-si mai pot face de cap, pe cand, daca ar fi trait necasatoriti, fiecare dintre ei era tentat sa traiasca in destrabalare, aprofundandu-si pornirile patimase.

Inainte de casatorie se creeaza o iluzie (…) cum ca prin dragostea trupeasca s-ar ajunge la fericire. Bineinteles, dupa ce vor vedea ca s-au inselat vor aparea problemele; de aceea spunea cineva ca, atunci cand prin casatorie urmarim placerea, deja este o casatorie ratata. O minte matura care vede casatoria ca pe un altar de jertfa, poate sa fie constanta in iubire si nici nu va fi dezamagita de greutatile inevitabile ce vor urma.

Cei care prelungesc perioada de dinainte de casatorie traiesc o stare de hartuiala din punct de vedere sexual; orice atingere, dansuri, etc, ii vor aduce o senzatie de apropiere fata de fructul oprit, pe cand daca ar fi trait langa femeia sa ii venea demult mintea la cap. Cei care traiesc in destrabalare nu sunt nicidecum fericiti, ci zi de zi, ei isi aduna pacate din cele mai grele, de care se vor cai amarnic; daca nu in aceasta lume, atunci sigur dincolo. Daca si dupa casatorie pacatul desfranarii continua, vina este si mai mare. Casatoria ar fi trebuit sa fie un remediu pentru boala desfranarii, iar daca remediul nu si-a facut efectul, atunci inseamna ca boala este mult mai adanca. De aceea, caderea in acest pacat inainte de casatorie se numeste curvie, iar dupa casatorie preacurvie. Deoarece pacatul este o groapa fara fund, dorintele patimase raman neimplinite; atunci se cauta altceva si se ajunge la relatii nefiresti, adica la perversiuni. Astfel, omul care ar fi trebuit sa ajunga dupa asemanarea lui Dumnezeu, ajunge sa faca lucruri pe care nici dobitoacele nu le fac. Este o coborare josnica unde nu mai avem nici o demnitate si de unde ar trebui sa ne ridicam oricare ar fi pretul. Obisnuinta cu pacatul este un pericol real, de aceea sa nu mai staruim in relele obiceiuri, pentru ca, cu cat aceste pacate prind radacini mai adanci in noi, cu atat ne va fi mai greu sa le dezradacinam.

Spuneam ca un remediu pentru boala desfranarii este casatoria, insa pentru cei care aleg sa traiasca in curatie, fie ca duc crucea monahismului, a vaduviei, sau a singuratatii, razboiul este diferit. Cei care au ales una dintre aceste cai, trebuie sa evite pe cat posibil imprejurarile care ar duce la cadere. Apoi razboiul se duce la nivelul gandurilor; este o stare mai avansata a luptatorului care in lupta ce o duce pentru curatia vietii, implineste chemarea noii legi, aceea de a se lupta ca nici macar sa nu pofteasca cu gandul. Diavolul ne ataca atunci cand suntem mai vulnerabili, adica cand dormim. De aceea cei care sunt angrenati in aceasta lupta incearca pe cat posibil sa se controleze si in somn. Pentru a face acest lucru mananca seara cu masura, evita imaginile care iar putea urmari in somn si chiar se scoala noaptea la rugaciune. Totusi cu toate precautiile luate, a ne stapani in somn este o lucrare ce se castiga in timp si atunci numai daca am dus o lupta adevarata. In lupta cu gandurile, pierdem atunci cand le primim sau ne indulcim cu ele, iar daca le respingem imediat, ramanem pe picioare chiar daca am fost raniti. A le opri cu totul este imposibil, pentru ca aceste incercari, fac parte din decorul acestei vieti si prin ele vom fi rasplatiti sau osanditi.

Nu trebuie sa cautam un vinovat; barbatul da vina pe femeie, femeia pe diavol iar urmarea o stim cu totii: cu totii au fost osanditi. Fiecare sa luam vina asupra noastra si sa vedem in dreptul nostru ce avem de facut: barbatul sa fie intelept si sa evite provocarile, femeia sa nu provoace prin nimic si sa evite a locui acolo unde nu-i este locul.

Este un razboi pe care il ducem pana la sfarsitul vietii si trebuie sa vedem in pacatul desfranarii focul nestins si viermele neadormit al chinului vesnic. Sfintii Parinti ne spun sa privim intr-un horn intunecos iar apoi sa ne ridicam ochii catre soare, sa vedem deosebirea si sa fugim de lucrurile intunericului. Nu este usor, insa imparatia lui Dumnezeu este o comoara care merita orice efort”

Ierom. Ioan Buliga: Desertaciunile lumii, JOCURILE DESFRANARII
free counters