joi, 30 mai 2013

Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred....

“A zice unui om “te iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată?

Poate că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această dorinţă Îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu potrivit păcatelor?

Cum trebuie şi cum nu trebuie să lucreze creştinul?


În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciti, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în randuială un lucru-două, şi abia apoi mă gândesc la altele.
Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gandesc să fac lucrul cutare. Îl termin, şi abia după aceea mă gandesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna – şi numai ce se gândeşte la ele, ca îl şi apucă schizofrenia.
A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moştenirii etc. „Despre ce moştenire vorbeşti?“, i-am spus. „Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată, şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă“. M-a ascultat, sărmanul, şi si-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.
- Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.

luni, 20 mai 2013

Sfantul apostol si evanghelist Ioan - 10 cuvinte despre dragoste

Sfântul apostol şi evanghelist Ioan este de asemenea, cunoscut sub numele deApostol al dragostei. Anume dragostea este  tema esenţială a celor trei epistole ale sale. Pentru câteva momente încercaţi şă lasaţi la o parte grijile şi problemele cotidiene şi citiţi macar câteva pasaje din ele.

1.Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.
Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află.

duminică, 19 mai 2013

Eu sărbătoresc Ziua Femeii Creştine


De ce ar trebui să sărbătorim Ziua Femeii Creştine, şi nu 8 martie?

Mai întâi, Biserica Ortodoxă a stabilit că sărbătoarea femeilor creştine se face în Duminica mironosiţelor. Femeile creştine sunt mironosiţe, nu în sensul peiorativ pe care îl atribuim astăzi cuvântului (prin falsa evlavie, prin ţinuta exterioară ori prin gesturi liturgice exagerate), ci prin slujirea şi dragostea pe care trebuie să le mărturisească faţă de Creatorul şi Mântuitorul lor. 
Aşa cum femeile mironosiţe L-au urmat şi L-au slujit pe Hristos în perioada activităţii Sale mesianice, până la moarte şi după Înviere, la fel şi femeile creştine îşi regăsesc menirea adevărată în Biserică, prin slujirea lui Hristos şi a familiilor lor. Nu există pentru femeile creştine o sărbătoare şi o bucurie mai mare decât bucuria pascală ce decurge din această slujire.

În al doilea rând, paradigma femeii creştine este Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, care este în acelaşi timp Fecioară şi Maică. Deci, le ocroteşte şi pe tinerele creştine, dar şi pe mamele creştine. Toate sărbătorile Maicii Domnului reprezintă
prilejuri de cinstire şi de dragoste pe care femeile le manifestă faţă de modelul lor feminin. Chiar dacă în tradiţia populară, de sărbătorile Maicii Domnului sunt serbate doar femeile care poartă numele Maria, din punct de vedere teologic şi spiritual Maica Domnului - numită "Eva

De ziua femeilor mironosițe Ionela, Avram și Sabina alături de Mariana Foltea și cei șase îngerași ai ei


marți, 14 mai 2013

DESPRE CONCEPŢIA DE VIAŢĂ ORTODOXĂ


Conferinţă ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mănăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi


Înainte de a-mi începe cuvântul aş dori să spun două-trei lucruri despre importanţa faptului de a avea o concepţie de viaţă ortodoxă şi de ce este mai greu să ţi-o formezi în zilele de azi decât în secolele trecute.În secolele trecute - de exemplu în Rusia secolului XIX – concepţia de viaţă ortodoxă era o parte importantă a trăirii ortodoxe şi era sprijinită de mediul respectiv. Nici nu era nevoie să vorbeşti de ea ca de un lucru aparte - trăiai Ortodoxia în armonie cu societatea ortodoxă în care te aflai şi îţi dobândeai o concepţie de viaţă ortodoxă de la Biserică şi din societate.

În multe ţări conducerea mărturisea Ortodoxia, ce era centrul vieţii publice, iar conducătorul însuşi era cel dintâi laic ortodox, având responsabilitatea de a da exemplu creştin tuturor supuşilor săi. Toate oraşele aveau biserici ortodoxe şi în multe dintre ele se slujea zilnic, dimineaţa şi seara. Existau mănăstiri în toate marile oraşe, în târguri, în afara oraşelorşi la ţară, în pustie şi în sălbăticie. În Rusia se aflau mai bine de 1000 de mănăstiri organizate oficial, fără să socotim numeroasele sihăstrii. Călugăria era un model general acceptat de vieţuire. De fapt, majoritatea familiilor aveau în mănăstire o soră sau un frate, un unchi, bunic sau văr care era călugăr sau maică, pentru a nu mai vorbi despre alte exemple de viaţă ortodoxă, precum cel al pelerinilor care mergeau din mănăstire în mănăstire sau al nebunilor pentru Hristos. Pe toată calea vieţii întâlneai dreptcredincioşi creştini al căror centru era, bineînţeles, călugăria. Tradiţiile ortodoxe făceau şi ele parte din viaţa de zi cu zi. Majoritatea cărţilor citite erau ortodoxe. Viaţa zilnică era grea pentru majoritatea oamenilor; trebuiau să muncească din greu pentru a supravieţui, speranţa de viaţă nu era ridicată, moartea era o realitate frecventă şi toate acestea întăreau învăţătura Bisericii despre realitatea şi apropierea vieţii de apoi.

Iubirea lui Dumnezeu străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele


După cădere, oamenii se înmulţesc după chipul animalelor, dar nu ca animalele, pentru că ele nu se cunosc unele pe altele. Acest verb folosit presupune o dimensiune omenească pe care el n-a pierdut-o prin cădere. Chipul lui Dumnezeu a rămas prin el. Oamenii nu se reproduc, ci procreează. 
Cuvântul ne arată clar că e aducerea pe lume a unui om nou, şi chiar dacă e un act căzut, nu e un fenomen animalic. Se face prin cunoaştere. Sigur că poate fi atât de căzut, încât să nu se cunoască cei doi unul pe celălalt, dar nu se pierde dimensiunea omenească, pentru că femeia zămisleşte şi „a dobândit (un) om de la (datorită lui) Dumnezeu”.
Dumnezeu este prezent, implicat în actul de creare a unei noi persoane.
Pe lângă crearea omului (Adam a fost luat din ţărână, iar Eva din coasta lui Adam), Dumnezeu nu este absent din creaţie, ci are grijă şi susţine şi menţine în existenţă creaţia cu harul Lui. Actul zămislirii e un act pe care Dumnezeu nu l-a părăsit nici după cădere. Şi noi suntem oameni de la Dumnezeu, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar dimensiunea psiho-somatică, care trece de la părinţi, ci şi cea de persoană, de cineva. Or acest dar este făcut fiecărui om în parte când venim pe lume.