După cădere, oamenii se înmulţesc după chipul animalelor, dar nu ca
animalele, pentru că ele nu se cunosc unele pe altele. Acest verb folosit
presupune o dimensiune omenească pe care el n-a pierdut-o prin cădere. Chipul
lui Dumnezeu a rămas prin el. Oamenii nu se reproduc, ci procreează.
Cuvântul ne arată clar că e aducerea pe lume a unui om nou, şi chiar dacă e un act căzut, nu e un fenomen animalic. Se face prin cunoaştere. Sigur că poate fi atât de căzut, încât să nu se cunoască cei doi unul pe celălalt, dar nu se pierde dimensiunea omenească, pentru că femeia zămisleşte şi „a dobândit (un) om de la (datorită lui) Dumnezeu”.
Cuvântul ne arată clar că e aducerea pe lume a unui om nou, şi chiar dacă e un act căzut, nu e un fenomen animalic. Se face prin cunoaştere. Sigur că poate fi atât de căzut, încât să nu se cunoască cei doi unul pe celălalt, dar nu se pierde dimensiunea omenească, pentru că femeia zămisleşte şi „a dobândit (un) om de la (datorită lui) Dumnezeu”.
Dumnezeu este prezent, implicat în actul de creare a unei noi persoane.
Pe lângă crearea omului (Adam a fost luat din ţărână, iar Eva din coasta
lui Adam), Dumnezeu nu este absent din creaţie, ci are grijă şi susţine şi
menţine în existenţă creaţia cu harul Lui. Actul zămislirii e un act pe care
Dumnezeu nu l-a părăsit nici după cădere. Şi noi suntem oameni de la Dumnezeu,
tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar
dimensiunea psiho-somatică, care trece de la părinţi, ci şi cea de persoană, de
cineva. Or acest dar este făcut fiecărui om în parte când venim pe lume.
Să ne pocăim pentru risipa pe care o facem cu acest act procreator. Aici
ne-a atacat vrăjmaşul, pentru că noi transformăm acest act procreator - noi
participăm la creaţie, alături de Dumnezeu, şi aducem la existenţă oameni care
n-au fost - într-un păcat, în sensul că ne lipim doar de plăcere şi nu ne asumăm
dimensiunea de a-l cunoaşte pe celălalt, de a fi un trup cu el în Dumnezeu şi
de a-l face un act de iubire, prin care cei doi cresc împreună şi rodesc
împreună nu numai prunci, pentru că tot ce se întâmplă în viaţa unui cuplu, a
unei familii este o creştere în Duhul Sfânt şi acest act are rolul lui.
Dar nu e singurul. Familia nu se întemeiază doar pe actul intim, doar pe zămislire. Sunt
familii binecuvântate de Dumnezeu şi dacă n-au copii. Sunt familii binecuvântate
în care acest act îşi urmează cursul firesc şi se transformă încet-încet în
tandreţe, în comunicare, în cunoaştere. Pentru că atunci când oamenii sunt
foarte tineri nu prea văd bine. Mai ales în momentele de înflăcărare. Chiar
dacă-l cunosc foarte bine pe partener, îl ştiu bine, atunci orbesc. Nu mai văd
nici dacă-i beat sau treaz, dacă-l doare capul sau ceva. Pe măsură ce creşte duhovniceşte,
omul devine mai puţin rob al acestei plăceri iraţionale (iraţionale
pentru că nu-i condusă de raţiune, nimeni nu poate să spună „eu nu vreau să
simt plăcere”, n-avem putere asupra ei în momentul în care există) şi
devine din ce în ce puternic cu partea raţională şi devine din ce în ce mai
persoană, mai preocupat de celălalt decât de sine, nu mai e robit de propria sa
pornire.
De aceea Dumnezeu a rânduit şi protejează cu har familia, pentru că numai
în familie se întâmplă acest lucru. Între doi oameni care se îndrăgostesc,
acest lucru nu are cum să se întâmple pentru că ei stau împreună doar cât se
plac. Şi acesta e răspunsul pentru întrebarea „de ce e păcat relaţia trupească
fiind necăsătoriţi?” Pentru că durează doar cât îţi aduce satisfacţii. Cât
răspunde la aşteptările tale. Dar când celălalt nu mai răspunde la aşteptările
tale, nu-ţi mai place, nu-ţi mai satisface pretenţiile te desparţi şi cauţi pe
altcineva.
Deci să ne îndreptăm pe această pocăinţă: Doamne, ce-am făcut cu darul Tău?
***
Dumnezeu nu este o balanţă, nu este un cântar care trebuie să funcţioneze
corect: dacă am pus 5g pe un taler, trebuie să pun în celălalt taler ceva tot de 5 g. Dumnezeu nu este dator să mă
iubească, să se uite la mine, El poate să nu mă iubească, pentru că e
Persoană, pentru că e liber. Pentru că dacă El ar funcţiona ca o maşină, care
ar spune „ai făcut un lucru bun, bravo!”, atunci iubirea Lui ţine de
comportamentele mele. Ca la părinţii noştri. Dumnezeu nu ne iubeşte datorită
faptelor noastre. Se bucură de o faptă bună, se întristează de una rea,
dar iubirea Lui continuă. În plus, El are dreptul să nu mă placă.
Despre taina persoanei
Exemplu:
În clipa în care eu sunt persoană, tu eşti persoană, tu eşti soţul meu şi
ştiu că mă iubeşti. Dar la un moment dat, te înfurii şi nu te mai uiţi la mine
sau faci un lucru neplăcut. În clipa asta, eu pot să mă bazez pe legământul
nostru de iubire şi să înţeleg că tu ai voie, ai dreptul să faci asta, ai
libertatea; ai voie chiar să nu-mi spui de ce faci asta. Este taina persoanei,
taina celuilalt. Între persoane lucrurile nu stau ca la laborator, să iei proba
să vezi de ce face ceva. Este taina celuilalt care are voie să facă într-un
fel. Eu cad în relaţie în momentul în care neg realitatea, credinţa în ce ne
leagă (Taina Căsătoriei) şi mă bazez pe ce văd acum. Fără să înţeleg dacă văd
bine sau nu. Fără să analizez. Fără să întreb. Cain nu l-a întrebat pe Dumnezeu
de ce n-a căutat la el.
Întristarea lui Cain
Întristarea lui Cain se baza pe o dreptate. El avea dreptate. Ori nu
ştia că a făcut rău, ori nu putea să facă altfel. Şi el s-a simţit nedreptăţit
în momentul în care Dumnezeu nu a răspuns jertfei lui. Iar Dumnezeu a
vrut să facă asta. Dumnezeu n-a vrut să fie drept. El a vrut să
ne înveţe o taină mare, că relaţia dintre Dumnezeu şi om nu se bazează
pe dreptate. Şi e prima lecţie pe care ne-o dă în sensul acesta.
Pentru că dacă se baza pe dreptate, toţi ar trebui să fim măturaţi, pe
drept.
A fost o provocare a lui Cain să se ridice la un nou nivel de iubire.
E o punere la încercare a libertăţii lui şi a iubirii lui. Fără această probă, nu înaintăm pe cale. Noi spunem „mă iubeşte Ionel”, „m-a ajutat la examen”
"ei, ce Dumnezeu bun!” Ori, Dumnezeu vrea să ne arate că nu
asta este ceea ce ne oferă El. Că iubirea noastră trebuie să fie
ne-condiţionată de cele materiale. Pentru că iubirea Lui străbate prin cele
materiale, dar nu se reduce la ele. Iar omul căzut s-a redus la cele
materiale. Şi Dumnezeu vrea să-l înveţe „hai, nu te opri aici, crede că Eu te
iubesc”. Aceasta e provocarea pe care o primim în toate încercările.
Problema e ca noi să credem că Dumnezeu este iubire, că are
voie să mă mustre, are voie să nu-mi vorbească, iar eu să insist, să
întreb. Şi vedem la acest moment cu Cain, că Dumnezeu chiar zice „de ce te-ai
posomorât? de ce te-ai întristat?”
***
Iubirea nu e ceva care „să-ţi vină”. Îţi fac orice, te pot ajuta, îţi pot
da orice, dar iubire n-am de unde. Neputinţa omului este clară şi lecţia este
clară. Eu pot să-i cer lui Dumnezeu: „Doamne, pune iubire”, dar eu să nu am aşa
ceva. Şi uneori nu e posibil darul - să-i dăruiesc lui Dumnezeu ori celuilalt
iubire (pentru că nu e de unde) şi e posibilă jertfa. Să fac ceva ca jertfă şi
nu ca dar. Să înţelegem că această libertate a persoanei este respectată. Şi
Dumnezeu, dacă era să nu caute la Cain de felul în care a adus jertfa, lipsit
de dragoste, nu-l întreba de ce e posomorât. Dar voia să scoată din inima lui
Cain ce era acolo. Să învăţăm şi noi: Atunci când nu poţi să dăruieşti nu te
supăra, nu invidia pe celălalt, ci alungă păcatul. („păcatul bate la
uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!”) Pentru că omul cade în păcat
pentru că nu poate rezista emoţiilor, vulnerabilităţii. Asta am moştenit noi de
la Adam şi Eva, vulnerabilitatea, nu vinovăţia. Iar Dumnezeu asta spune: „tu
poţi să biruieşti păcatul”. Cu aceste simţiri, stări. Să nu credeţi că drepţii
n-au avut aceste simţiri. Dar fie n-au urmat lor, fie s-au pocăit. Când citim
psaltirea e vărsarea acestui preaplin emoţional şi sufletesc şi Dumnezeu ne dă
puterea Lui. Acest lucru avem să-l învăţăm, pentru că altfel alunecăm în a
scuza pe Dumnezeu şi a-l învinovăţi pe Cain.
Dumnezeu nu aşteaptă de la mine ce nu am. Dumnezeu n-are nevoie de
dragostea noastră. El este Dragoste. Şi El răspândeşte iubire. Şi noi facem la
fel, când suntem îndrăgostiţi ori avem o stare bună. Dumnezeu aşteaptă să primim
iubirea Lui. Atât. Iar darul meu către El este răspunsul meu la iubire.
Dar El n-are nevoie. Altfel, aş crede că e la fel de supărăcios ca mine şi că
trebuie îmbunat cu ceva. Nu acesta e duhul.
Cum să ceară Dumnezeu de la mine ce
n-am şi cum să cer eu de la celălalt ce n-are? De aici provin toate crimele.
Noi suntem într-o lipsă totală şi Dumnezeu vrea să ne dea şi nu dăruieşte din
lipsă, ci dintr-un prea-plin. Dacă ştiu că Dumnezeu e iubire şi vrea mântuirea
mea, adică să trăiesc prin iubire, prin asta voi corecta mintea mea, prin care
gândesc psihologic: „a meritat sau n-a meritat?”
Harul lui Dumnezeu se dă personal şi dinamic.
Iubirea nu e răsplată. Să nu mutăm juridic şi psihologic. Iubirea lui
Dumnezeu poate fi simţită şi trăită de om mai mult sau mai puţin, şi în funcţie
de asta zice el că este mai iubit mai mult sau mai puţin, în funcţie de felul
în care el primeşte iubirea şi o întrupează. Dumnezeu este desăvârşit,
dăruieşte toată iubirea, dar vasul în care primesc eu iubirea poate fi mai
deschis sau mai închis. El e Cel care iubeşte în noi, El e Cel care ne dă
puterea să ne rugăm. Dar noi suntem cei ce simţim şi spunem că suntem iubiţi
mai mult sau mai puţin în funcţie de asta.
Calitatea iubirii la un om sănătos duhovniceşte e că iubirea se distribuie
fără să se micşoreze. Dacă iubim cu inima şi cu mintea, iubim bunuri
duhovnicesşti, care se împart fără să se împuţineze. Dacă iubim cu simţurile,
niciodată nu ne ajunge. Şi în lumea asta oricât de mare e, faptul că mai sunt
şi alţii care mai apucă din ea, pe unul nemulţumit îl face nemulţumit toată
viaţa.
Sursa: maicasiluana.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu