“A zice unui om “te
iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că fiecare
dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă oamenii
exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici nu le
mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată?
Poate că dragostea are
dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că tocmai această
dorinţă Îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei noastre, şi nu
potrivit păcatelor?
Dacă este aşa, atunci şi moartea are rostul ei. Rostul
morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit îndeajuns.
Credinţa este ceea ce
îl face frumos pe om. Credinţa nu este capacitatea de a crede, căci toţi
oamenii, până şi animalele, cred într-o lege a naturii. Credinţa este un
instinct, ca şi foamea. Chiar şi pentru a mânca este nevoie să crezi că ceea ce
mănânci este bun şi nu-ţi poate dăuna. Însă credinţa depăşeşte condiţia de
instinct abia atunci când este împreunată cu dragostea. De aceea este uşor să
crezi în lucrurile imediate, dar este greu să crezi în Dumnezeu. Credinţa în
Dumnezeu este condiţionată de iubire. Dragostea se regăseşte doar în dragoste.
O inimă iubitoare nu poate citi Evanghelia fără să creadă, deoarece se
regăseşte pe sine ca într-o oglindă. Dumnezeu, fiind iubire, se descoperă celor
ce iubesc. Asta e toată taina credinţei. Iubesc, deci cred.”
Savatie Baştovoi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu