marți, 14 mai 2013

DESPRE CONCEPŢIA DE VIAŢĂ ORTODOXĂ


Conferinţă ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mănăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi


Înainte de a-mi începe cuvântul aş dori să spun două-trei lucruri despre importanţa faptului de a avea o concepţie de viaţă ortodoxă şi de ce este mai greu să ţi-o formezi în zilele de azi decât în secolele trecute.În secolele trecute - de exemplu în Rusia secolului XIX – concepţia de viaţă ortodoxă era o parte importantă a trăirii ortodoxe şi era sprijinită de mediul respectiv. Nici nu era nevoie să vorbeşti de ea ca de un lucru aparte - trăiai Ortodoxia în armonie cu societatea ortodoxă în care te aflai şi îţi dobândeai o concepţie de viaţă ortodoxă de la Biserică şi din societate.

În multe ţări conducerea mărturisea Ortodoxia, ce era centrul vieţii publice, iar conducătorul însuşi era cel dintâi laic ortodox, având responsabilitatea de a da exemplu creştin tuturor supuşilor săi. Toate oraşele aveau biserici ortodoxe şi în multe dintre ele se slujea zilnic, dimineaţa şi seara. Existau mănăstiri în toate marile oraşe, în târguri, în afara oraşelorşi la ţară, în pustie şi în sălbăticie. În Rusia se aflau mai bine de 1000 de mănăstiri organizate oficial, fără să socotim numeroasele sihăstrii. Călugăria era un model general acceptat de vieţuire. De fapt, majoritatea familiilor aveau în mănăstire o soră sau un frate, un unchi, bunic sau văr care era călugăr sau maică, pentru a nu mai vorbi despre alte exemple de viaţă ortodoxă, precum cel al pelerinilor care mergeau din mănăstire în mănăstire sau al nebunilor pentru Hristos. Pe toată calea vieţii întâlneai dreptcredincioşi creştini al căror centru era, bineînţeles, călugăria. Tradiţiile ortodoxe făceau şi ele parte din viaţa de zi cu zi. Majoritatea cărţilor citite erau ortodoxe. Viaţa zilnică era grea pentru majoritatea oamenilor; trebuiau să muncească din greu pentru a supravieţui, speranţa de viaţă nu era ridicată, moartea era o realitate frecventă şi toate acestea întăreau învăţătura Bisericii despre realitatea şi apropierea vieţii de apoi.
A trăi o viaţă ortodoxă în aceste circumstanţe era acelaşi lucru cu a avea o concepţie de viaţă ortodoxă şi era, de altfel, foarte puţină nevoie să se vorbească despre un astfel de lucru.
Astăzi, pe de altă parte, toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastră este o mică insulă în mijlocul unei lumi care operează cu principii total diferite şi în fiecare zi aceste principiise schimbă cu altele mai rele, înstrăinându-ne tot mai mult de dreapta credinţă. Mulţi oameni sunt tentaţi să-şi împartă viaţa lor în două secvenţe foarte distincte: viaţa cotidiană pe care o petrecem la serviciu, cu prieteni lumeşti, cu treburile noastre lumeşti şi Ortodoxia, în cadrul căreia ne manifestăm Duminica şi cu alte ocazii, în timpul săptămânii, când avem timp pentru ea. Dar o concepţie de viaţă a unei astfel de persoane, dacă o observi mai atent, este de multe ori o ciudată combinaţie între valorile creştine şi valorile lumeşti, valori incompatibile care nu se pot amesteca.
Scopul acestui cuvânt este de a înţelege cum oamenii care trăiesc în zilele noastre pot face primii paşi către o concepţie de viaţă unitară, către o concepţie de viaţă ortodoxă.
Ortodoxia este trăire. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi simplu nu suntem ortodocşi, indiferent de convingerile formale pe care le putem avea. Existenţa în lumea noastră contemporană a devenit foarte artificială, foarte nesigură, foarte confuză. Ortodoxia, este drept, are o viaţă proprie, care nu este însă  foarte depărtată de viaţa din jurul ei, astfel încât viaţa unui creştin ortodox, şi nu doar a celor cu numele, ci şi a trăitorilor, nu poate decât să reflecte lumea într-un anumit fel. Un anumit gen de nesiguranţă, de dezorientare a pătruns şi în viaţa ortodoxă a vremurilor noastre. În acest cuvânt vom încerca să aruncăm o privire asupra vieţii lumii contemporane şi apoi asupra trăirii ortodoxe, pentru a vedea cum ne putem îndeplini mai bine datoria creştină de a duce o viaţă care nu e a lumii acesteia în aceste vremuri destul de grele şi de a păstra astăzi o perspectivă creştină ortodoxă asupra întregii vieţi, percepţie care ne va ajuta să supravieţuim timpurilor acestora cu credinţa noastră întreagă.

Viaţa din zilele noastre este anormală
Oricine priveşte viaţa contemporană din perspectiva vieţii normale pe care o duceau oamenii învremurile de mai înainte – să zicem Rusia, sau America, sau orice altă ţară din Apusul Europei din secolul al XIX-lea nu poate să nu-şi dea seama de cât de anormală a devenit viaţa de acum. Întregul concept de autoritate şi ascultare, de decenţă şi politeţe, de comportament public şi particular - toate s-au schimbat radical, au fost răsturnate cu excepţia câtorva comunităţi – de opinii creştine de un anumit tip – care încearcă să păstreze aşa numita concepţie de viaţă - de modă veche.
Viaţa de azi poate fi caracterizată drept autonomă şi răsfăţată. Încă din fragedă vârstă copilul de azi este tratat, ca regulă generală, ca o mică zeitate în familie: capriciile îi sunt alimentate, dorinţele îndeplinite; este înconjurat de jucării, distracţii, confort; nu este pregătit şi educat după principiile stricte ale comportamentului creştin, ci este lăsat să se dezvolte pe orice cale ar vrea el să o apuce. În general este de ajunssă spună Vreau! sau Nu vreau să fac! pentru ca indulgenţii părinţisă se încline în faţa lui şi să-l lase să facă ce doreşte. Probabil aceste lucruri nu se întâmplă întotdeauna în fiecare familie, dar se întâmplă destul de des pentru a fi considerată regulă de comportament în creşterea copiilor şi chiar şi cei mai bine intenţionaţi părinţi nu scapă în întregime de sub influenţa ei. Chiar dacă părinţii încearcă să-l crească pe copil într-un mod strict, vecinii încearcă să facă altceva. Părinţii trebuie să ia în consideraţie şi aceste lucruri când îşi educă copilul.
Când un astfel de copil ajunge adult, el, în mod firesc, se înconjoară cu aceleaşi tipuri de lucruri cu are era obişnuit în copilărie: confort, distracţii, şi jucării pentru adulţi. Viaţa devine astfel o goană după distracţie. Acest cuvânt nu se afla în nici un vocabular. În Rusia secolului xix sau în orice altă ţară serioasă civilizată, unde nimeni nu ar fi desluşit înţelesul acestui cuvânt.
Viaţa aceasta, care este o fugă constantă după distracţii şi este lipsită de orice înţeles serios, l-ar face pe un vizitator dintr-o ţară de secol xix, care s-ar uita la programele noastre cele mai populare de televiziune, care ar vedea parcurile de distracţii, reclamele, filmele, muzica, să creadă că a nimerit într-o ţară a imbecililor care au pierdut orice contact cu realitatea. De obicei, nu luăm această perspectivă î consideraţie, pentru că trăim în această societate şi o luăm de bună.
Câţiva analişti ai vieţii contemporane au numit tineretul de azi cu sintagma de generaţia eu, iar vremurile noastre epoca narcisismului, caracterizate printr-o slujire şi fascinaţie a sinelui care împiedică o dezvoltare normală a fiinţei umane. Alţii vorbesc de universul de plastic sau de lumea fanteziei în care mulţi oameni trăiesc acum, neputând să înfrunte sau să înţeleagă realitatea lumii înconjurătoare sau a propriilor probleme.
Când generaţia eu se îndreaptă spre religie – ceea ce se întâmplă frecvent în ultimele decenii - este de obicei spre forma de plastic sau fantastică a ei: o religie dezvoltată prin sine (unde sinele rămâne obiect de adorare) de brainwashing sau mind-control, de guru zeificaţi, de căutare a OZN-urilor şi a fiinţelor extraterestre, de stări spirituale anormale. Nu vom aprofunda aceste manifestări, care probabil vă sunt destul de familiare, ci doar vom discuta puţin mai târziu despre cum acestea influenţează viaţa duhovnicească a creştinului ortodox din zilele noastre.
Este important pentru noi a înţelege, în încercarea noastră de a trăi o viaţă creştină azi, că lumea care sa format în vremurile noastre răsfăţate face presiuni asupra sufletului, fie în viaţa religioasă, fie în cea seculară, presiuni care sunt de natură totalitară. Aceasta se sesizează uşor la cultele care dezvoltă dependenţă psihică - care s-au bucurat de atâta publicitate în ultimii ani - şi care cer supunere totală faţă de un auto-proclamat om sfânt, dar la fel de evident este şi în viaţa seculară, unde omul nu se confruntă doar cu câte o ispită ici colo, ci cu o stare întreagă de ispitire care îl atacă, fie prin muzica de fond din pieţe sau de la locul de muncă sau în mijloacele de transport, fie prin indicatoarele publice şi hărţile oraşelor, prin muzica modernă adusă chiar şi în campinguri montane sau cantonamente, chiar şi acasă, unde televizorul ajunge de multe orisă fie stăpânul ascuns al casei, dictând valorile, opţiunile şi gusturile moderne.
Dacă ai copii mici ştii cât de adevărate sunt aceste lucruri; când au văzut ceva la televizor este foarte greu să lupţi împotriva acestei noi opţiuni care este întărită cu autoritate de către televizor. Mesajul acestei ispite universale care îl atacă pe omul de azi – destul de evident în formele seculare, dar de obicei mai ascuns în formele religioase – este: trăieşte pentru prezent, simte-te bine, relaxează-te, fii comod! În spatele acestui mesajse află altul, mult maisinistru, camuflat, care este dat pe faţă numai în ţările oficial atee, care se află cu un pasînaintea lumii libere din acest punct de vedere. De fapt ar trebuisă înţelegem că ceea ce se întâmplă în lume azi este foarte asemănător de la un loc la altul, indiferent că are loc în spatele Cortinei de Fier sau în lumea liberă.
Există mai multe varietăţi, dar atacul este acelaşi pentru a ne câştiga sufletul . În ţările comuniste
există o doctrină atee oficială. Ţise spune deschis ceea ce trebuie să faci:să uiţi de Dumnezeu şi de orice altă viaţă în afară de cea prezentă; să-ţi scoţi din viaţă frica de Dumnezeu şi respectul pentru lucrurile sfinte; să-i priveşti pe cei ce cred în Dumnezeu în modul tradiţional ca duşmani pe care trebuie să-i extermini. Se poate lua ca simbol al vremurilor noastre lipsite de griji, iubitoare de distracţii şi autoidolatrie, Disneyland-ul american; dacă-i aşa, atunci să nu neglijăm a vedea în spatele acestuia-simbolulmult maisinistru care ne indică încotro se îndreaptă cu adevărat generaţia eu. Gulagul Sovietic, lanţul de lagăre de concentrare care deja guvernează viaţa a aproape jumătate din populaţia lumii.

Două moduri greşite de apropiere de viaţa spirituală
Dar, cineva ar putea zice, ce au toate acestea de a face cu noi, care încercăm să ducem, pe cât ne stă în putinţă, o viaţă creştină ortodoxă sobră? Multe are, într-adevăr, de a face cu noi. Trebuie să înţelegem că lumea din jurul nostru, anormală cum este, este locul unde ne începem viaţa creştină. Indiferent de ce facem cu viaţa noastră, indiferent de adevăratul conţinut creştin pe care i-l dăm, totuşi încă are ceva din amprenta generaţiei eu în ea şi trebuie să fim destul de smeriţi pentru a vedea acest lucru.
De aici trebuie să începem. Există două moduri greşite de a te apropia de viaţa din jurul nostru, căi pe care mulţi păşesc de obicei azi, gândind că, într-un fel, aceste lucruri ar trebui să le facă un creştin ortodox.
Un mod de apropiere – cel mai obişnuit – este purşisimplu de a merge în pasul vremii:să te adaptezi la muzica rock, la gusturile şi curentele moderne şi la întregul ritm al vieţii moderne. De cele mai multe ori părinţii de modă veche vor avea foarte puţin contact cu această viaţă şi vor continua să-şi ducă viaţa mai mult sau mai puţin separat, dar se vor bucura să-şi vadă copiii urmând ultima modă şi vor crede că acest lucru este lipsit de primejdii.
Această cale este un dezastru total pentru viaţa creştină; este moartea sufletului. Unii încă mai pot duce o viaţă respectabilă în afara lumii, fără să lupte împotriva spiritului vremii, darsunt morţisau pe moarte; şi cel mai trist lucru dintre toate – copiii le vor plăti preţul cu numeroase boli şi tulburări psihice şi spirituale care sunt din ce în ce mai frecvente. Una dintre membrii conducători sectei sinucigaşe, care a fârşit atât de tragic în Jonestown cu patru ani în urmă, era fiica cea mică a unui preot ortodox grec; grupuri sataniste de rock precum Kiss - Kids in Satan’s Service – sunt alcătuite din tineri ruşi foşti ortodocşi; cea mai mare parte a comunităţii templului satanic din San Francisco, conform unui recent studiu sociologic, este format din tineri ortodocşi. Acestea sunt doar câteva cazuri zguduitoare; majoritatea tinerilor ortodocşi nu merg chiar atât de departe – ci doarse integrează lumii anti-creştine din jurul lor şi încetează să mai fi exemple de trăire creştină pentru cei din jurul lor. Este rău aşa. Creştinul trebuie să fie diferit de lume, cu atât mai mult diferit de lumea ciudată şi anormală de astăzi şi acesta trebuie să fie unul din lucrurile de bază pe care trebuie să le ştie, ca parte a educaţiei creştine.
Altă apropiere greşită şi la extrema opusă este aceea care ar putea fi numită falsă spiritualitate. O dată cu accesul relativ uşor datorat traducerilor cărţilor ortodoxe despre viaţa duhovnicească şi a răspândirii vocabularului ortodox despre lupta duhovnicească, se poate observa o creştere a celor care vorbesc despre isihasm, despre rugăciunea inimii, despre viaţa ascetică, despre stări înalte de rugăciune şi de teologia înaltă a unor Sfinţi Părinţi precum: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie Sinaitul. Este foarte bine să fii conştient de adevărata înălţime a vieţiispirituale ortodoxe şisă ai evlavie la marii sfinţi care s-au împărtăşit de ea; dar dacă nu vom cugeta într-un mod foarte realist şi foarte smerit la cât de departe suntem cu toţii astăzi de viaţa isihastă şi cât de puţin pregătiţi suntem pentru a o urma, interesul nostru faţă de ea nu va fi decât o altă expresie a egoismului nostru, a universului nostru de artificial. The me-generation goes hesychast! (“Generaţia-eu se apucă de isihasm”) – aceasta încearcă să facă unii; dar în realitate ei numai adaugă un nou joc numit isihasm la atracţiile Disneyland-ului.
Există cărţi cu acest subiect care sunt foarte cunoscute. Chiar romano-catolicii sunt foarte prinşi de acest curent, sub influenţa ortodoxă, ei înşişi influenţând pe alţi ortodocşi la rândul lor; de exemplu: preotul iezuit George Maloney, care scrie tot felul de cărţi pe acestsubiectşi traduce din Sfântul Macarie cel Mare şi din Sfântul Simeon Noul Teolog şi încearcă să-i facă pe oameni să devină isihaşti în viaţa de zi cu zi. Ei au tot felul de influenţe, de obicei carismatice; se presupune că oamenii ar fi inspiraţi şi îşi însuşesc toate tipurile de disciplină ascetică pe care le dau Sfinţii Părinţi, care depăşeau cu mult nivelul la care ne aflăm noi acum.
Acesta este un lucru foarte neserios. Mai este şi o doamnă, Chaterine de Hueck Doherty (care de fapts-a născut în Rusia şi a devenit romano-catolică), care scrie cărţi despre viaţa pustnicească şi despre liniştire şi toate aceste lucruri încearcă să le promoveze precum o reclamă pentru o nouă bomboană. Este, bineînţeles, ceva lipsit de seriozitate şi este un semn foarte tragic al vremurilor noastre. Aceste lucruri înalte sunt folosite de oameni care nu le înţeleg. Pentru unii oameni poate fi doar un obicei sau un mod de a-şi pierde vremea, dar pentru alţii, care o iau în serios, poate fi o mare tragedie.
Ei cred despre sine că duc o viaţă foarte înaltă, când, în realitate, nu şi-au rezolvat nici măcar problemele interioare. Vreau să subliniez că ambele căi trebuie evitate – atât lumescul cât şi supraduhovnicia – dar asta nu înseamnă că nu trebuie să avem o perspectivă realistă asupra cerinţelor legitimeale lumii sau că ar trebui să încetăm a mai urma sfaturile marilor Părinţi isihaşti ori a mai folosi rugăciunea inimii în funcţie de situaţie şi după puterea noastră. Să fie însă la nivelul nostru. Ideea, absolut necesară pentru supravieţuirea noastră ca ortodocşi azităzi, este că trebuie să înţelegem condiţia noastră de creştini ortodocşi în ziua de azi; trebuie să înţelegem profund vremurile în care trăim, cât de puţin cunoaştem şi trăim de fapt Ortodoxia, cât de departe suntem nu numai de sfinţii din vremurile de demult, ci chiar de creştinii obişnuiţi de acum o sută de ani sau chiar de cei din generaţia trecută şi cât de mult trebuie să ne smerim pentru a supravieţui ca şi creştini ortodocşi astăzi.

Ce putem face
Mai exact, ce putem face pentru a dobândi această trezire, acest discernământ şi cum poate el rodi în sufletele noastre? Voi încerca să răspund la această întrebare în două părţi: în prima - referindu-mă la conştientizarea lumii din jurul nostru, care, ca niciodată în istoria creştinismului, a devenit un duşman consecvent; iar în a doua - referindu-mă la conştientizarea Ortodoxiei, pe care mă tem că majoritatea o cunosc mult mai puţin decât ar trebui; mult mai puţin decât trebuie să o cunoaştem dacă dorim să o păstrăm.
Mai întâi, întrucât vrem sau nu ne aflăm în lume (iar efectele acesteia se simt foarte puternic chiarşi în locuri retrase cum este mânăstirea noastră de aici), trebuie să ne împotrivim ei şi ispitelor ei în mod onest şi realist, dar fără a ceda; în special trebuie să-i pregătim pe tineri pentru ispitele ce le vor înfrunta.
Trebuie să înţelegem că lumea din jurul nostru rareori ajută şi de cele mai multe ori stânjeneşte educarea copilului în adevăratul spirit ortodox. Trebuie să fim zilnic pregătiţi pentru a contracara influenţa lumii pe baza principiilor unei educaţii creştine înţelepte.
Aceasta înseamnă că tot ceea ce un copil învaţă la şcoală trebuie în mod constant controlat şi îndreptat în casă. Nu putem considera că tot ceea ce va învaţă la şcoală este purşisimplu ceva bun şi lumesc şi că nu are nici o legătură cu educaţia lui ortodoxă. El poate învăţa meserii folositoare sau alte lucruri (deşi multe şcoli americane eşuează lamentabil şi sub acest aspect; mulţi profesori ne spun că tot ceea ce pot face este să-i ţină pe copii cuminţi în clasă chiarşi fără a-i învăţa nimic), dar chiar dacă învaţă ceva vor fi şi multe concepţii şi filosofii greşite.
Modul fundamental de raportare al unui copil la literatură, muzică, istorie, artă, filozofie, chiar la ştiinţă şi, bineînţeles, la viaţă şi la religie – nu trebuie să vină, mai înainte de toate, de la şcoală, pentru că şcoala le oferă prin prisma filosofiei moderne; el trebuie să vină în primul rând din familie şi din Biserică. Altfel copilul va fi destinat unei educaţii greşite în lumea de azi, unde sistemul de educaţie este în cel mai bun caz agnostic, iar în cel mai rău caz, întru totul ateist sau anti-religios. Bineînţeles, toate acestea în URSS sunt impuse cu forţa copilului, fără religie şi cu un program foarte activ de a-l face pe copil-ateu.
Părinţii trebuie să ştie exact ce li se predă copiilor la cursurile de educaţie, care sunt aproape universale azi în toate şcolile americane, şi să le corecteze acasă, nu numai printr-o atitudine deschisăasupra acestuisubiect (în special între tată şi fii – lucru foarte rar în societatea americană), darşi printr-o clară subliniere aspectului moral, lucru total absent din sistemul educaţional.
Părinţii trebuie să ştie ce muzică ascultă copii lor, la ce filme se uită (să asculte sau să vadă împreună când este necesar), la ce fel de limbajsunt expuşişi ce fel de limbaj folosesc şisă le imprime o atitudine creştină asupra acestora. Televizorul - în familiile în care nu este suficient curaj de a-l arunca pe fereastră – trebuie strict controlat şi supravegheat pentru a evita efectele otrăvitoare ale acestei maşini, care a devenit, în special în rândul tinerilor, principalul promovator al ideilor şi atitudinilor anti-creştine chiar acasă.
Am vorbit mai întâi despre creşterea copilului, deoarece acesta este ţinta primelor lovituri pe care le dă lumea creştinilor-ortodocşi şi îl formează după chipul ei; odată formate atitudini greşite într-un copil, sarcina de a-i da o educaţie creştină acestuia devine de două ori mai dificilă.
Dar nu numai copiii, ci noi toţi ne confruntăm cu această lume care încearcă să ne formeze ca anticreştini, prin şcoală, televiziune, filme, muzică la modă şi toate celelalte influenţe, care apasă asupra noastră, mai ales în oraşele mari. Trebuie să conştientizăm că toată încărcătura care se revarsă asupra noastră are aceeaşisursă; are un anumit ritm, un anumit mesaj care ne este transmis, acest mesaj al autoidolatriei, al relaxării, al nepăsării, al distracţiei, al renunţării la orice gând pentru altă lume, prin diferite mijloace, fie prin muzică, filme, televiziune fie prin şcoală, prin felul în care sunt reliefate subiectele, prin fondul care lise dă şi prin altele asemenea; este, practic, un anumit lucru care nise inculcă. Este, de fapt, o educaţie în ateism. Noi trebuie să ripostăm prin cunoaşterea a ceea ce lumea încearcă să ne facă şi prin formularea şi comunicarea răspunsului nostru creştin-ortodox către ea.
Din observarea modului cum familiile ortodoxe din lumea de azi trăiesc şi transmit Ortodoxia, ar părea că acestă luptă este de mai multe ori pierdută decât câştigată. Procentajul creştinilor-ortodocşi carepăstrează intactă identitatea lor ortodoxă şi nu sunt transformaţi după modelul lumii de azi, este cu adevărat mic.
Totuşi nu trebuie neapărat să vedem lumea din jurul nostru în întregime rea. De fapt, pentru supravieţuirea noastră ca ortodocşi trebuie să fim destul de înţelepţi pentru a folosi tot ceea ce este bun în lume spre propriul nostru beneficiu. Aici voi atinge câteva puncte relativ la ceea ce poate fi de folos în lumea aceasta, care pare a nu avea nimic, în mod direct, în comun cu Ortodoxia, tocmai pentru a formula concepţia noastră ortodoxă despre viaţă. Copilul care a trăit într-un mediu unde se ascultă muzică clasică de bună calitate şi a crescut astfel nu va fi nici pe departe tentat de ritmul infernal şi de mesajul rock-ului şi al celorlalte forme de pseudomuzică contemporane, spre deosebire de un copil care a crescut fără o educaţie muzicală. O astfel de educaţie muzicală, după cum au spus şi câţiva stareţi de la Optina, rafinează sufletul şi îl pregăteşte pentru primirea lucrurilor duhovniceşti.
Copilul care a fost învăţat cu o literatură bună, cu dramă şi poezie, şi le-a simţit înrâurirea în suflet, adică s-a bucurat de ele, nu va deveni cu uşurinţă un dependent de filmele contemporane, de programele de televiziune şi de romanele ieftine care distrug sufletul şi îl îndepărtează de la calea creştină. Copilul care a învăţatsă vadă frumuseţea în picturile şisculpturile clasice nu va fi atras uşor în perversitatea artei contemporane şi nici nu va fi atras de producţiile ţipătoare ale publicităţii şi pornografiei moderne. Copilul care cunoaşte ceva din istoria lumii, în special din epocile creştine şi despre cum au trăit şi au gândit alţi oameni, ce greşelişi căderi au avut ei îndepărtându-se de Dumnezeu şi de poruncile Sale şi ce fel de viaţă plăcută şi ce bucurii au avut când i-au fost credincioşi Lui – îşi va forma discernământul relativ la viaţa şi filosofia vremurilor noastre şi nu va fi înclinat să urmeze prima filosofie nouă sau primul stil de viaţă pe care îl întâlneşte. Una din principalele probleme cu care se confruntă cel ce se ocupă de educaţia copilului din ziua de azi este că şcolile nu mai formează un simţ al sensului istoriei. Este periculos şi fatal să lipseşti pe copil de înţelegerea istoriei. Asta înseamnă că el nu mai este capabil să se raporteze la exemplele oamenilor care au trăit în trecut. Şi, de fapt, istoria se repetă constant. Odată ce înţelegi asta, este foarte interesant să vezi cum oamenii rezolvă problemele, cum au fost oameni care s-au împotrivit lui Dumnezeu şi cu ce s-au ales din această confruntare şi cum alţiişi-au schimbat vieţile şi au devenit oameni de excepţie, dând exemplu de urmat până în zilele noastre. Acest sens al istoriei atât de important trebuie comunicat copiilor noştri.
În general, o persoană care cunoaşte bine cele mai bune opere ale culturii seculare - care în Apus are aproape întotdeauna clare conotaţii religioase şi creştine – are mai multe şanse să ducă o viaţă normală, o viaţă ortodoxă fructuoasă decât cineva care cunoaşte doar cultura de masă azi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock şi în general oricine crede că poate combina Ortodoxia cu acest fel de cultură – mai are mult de suferitşi un drum dificil în viaţă până să ajungă cu adevărat un creştin-ortodox care să fie capabil să împărtăşească credinţa şi celorlalţi.
Fără această suferinţă, fără această conştientizare, părinţii ortodocşi îşi vor creşte copiii spre a fi devoraţi de lumea contemporană. Cultura de cea mai bună calitate a lumii însuşită corect, rafinează şi dezvoltă sufletul; cultura de consum azi dogeşte şi deformează sufletul şi îl împiedică să primească normal şi deplin mesajul Ortodoxiei. De aceea, în lupta noastră împotriva spiritului acestei lumi, putem folosi cele mai bune esenţe pe care lumea ni le poate oferi pentru a le transcede; tot ceea ce este bun în lume, dacă suntem destul de înţelepţi să vedem, ne îndreaptă spre Dumnezeu şi spre Ortodoxie şi trebuie să ne folosim de ele.

Concepţia de viaţă ortodoxă
Cu o astfel de atitudine – o perspectivă atât asupra lucrurilor bune cât şi a celor rele din lume – este posibil să ne formăm şi să urmăm o concepţie de viaţă ortodoxă, adică să avem o perspectivă ortodoxă asupra întregii vieţi, nu numai a subiectelor exclusiv bisericeşti. Există o falsă opinie, care din nefericire este larg răspândită în ziua de azi, aceea că este suficientsă ai o ortodoxie limitată la lăcaşul bisericiişi la activităţile „ortodoxe” oficiale, cum ar fi rugăciunea la anumite ceasuri sau însemnarea cu Sfânta Cruce; în rest, conform acestei opinii poţi trăi ca ceilalţi, participând la viaţa şi cultura vremurilor noastre fără nici o problemă, atâta vreme cât nu păcătuim. Oricine a ajunssă înţeleagă adâncimea Ortodoxiei şi cât de integrală este asumarea care se cere unui creştin ortodox, iar pe de altă parte vede cerinţele totalitare pe care lumea contemporană ni le impune, îşi va da seama uşor de falsitatea acestei opinii.
Ori eşti ortodox în fiecare clipă a zilei, în fiecare situaţie a vieţii, ori nu eşti deloc ortodox. Ortodoxia noastră nu se manifestă doar în concepţiile religioase, ci în fiecare lucru pe care îl facem sau îl spunem. Mulţi dintre noi nu suntem conştienţi de responsabilitatea creştină pe care o avem în latura aparent
lumească a vieţii noastre. Persoana care are o adevărată concepţie creştin-ortodoxă trăieşte fiecare clipă avieţii sale ca ortodox. De aceea ne punem întrebarea: Cum putem noi hrăni şi aplica această concepţie ortodoxă în viaţa noastră de zi cu zi!
Prima şi cea mai evidentă cale este de a fi în contact permanent cu tot ceea ce Biserica ne dă spre luminare şi mântuire: Slujbele bisericeşti şi Sfintele Taine, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi. Bineînţeles, fiecare trebuie să citească acele cărţi care sunt la nivelulsău de înţelegere şi să folosească învăţătura Bisericii în situaţiile proprii ale viaţii sale; apoi ne vor putea călăuzi şi pe noi şi ne vor putea ajuta să ne schimbăm într-un mod creştin.
Dar, deseori, aceste izvoare creştine fundamentale nu au un efect total asupra noastră, sau nu au nici un efect asupra noastră, deoarece nu avem o atitudine creştină potrivită faţă de ele şi faţă de viaţa pe care ele ar trebui să o inspire. Permiteţi-mi să spun aici un cuvânt despre atitudinea pe care trebuie să o avem dacă dorim să ne folosim cu adevărat de ele şi dacă vrem să ne fie începutul unei concepţii de viaţă ortodoxe. Mai înainte de toate, hrana duhovnicească creştină, prin însăşi natura sa, este ceva viu şi hrănitor; dacă atitudinea noastră faţă de ea este mai degrabă academică sau cărturărească, vom da greş în a obţine foloasele pe care aceasta ar trebui să ni le dea. De aceea, dacă citim cărţi ortodoxe sau suntem interesaţi  de ortodoxie doar pentru a fi mai informaţi sau pentru a ne făli cu cunoştinţele noastre în faţa celorlalţi, nu am înţeles nimic; dacă învăţăm din poruncile lui Dumnezeu şi din canoanele Bisericii doar ca să fim „corecţi” şi să judecăm „incorectitudinea” celorlalţi. Aceste lucruri nu trebuie doar să ne influenţeze ideile, ci trebuie să ne atingă în mod directsufletulşi să ne schimbe viaţa. În orice vreme de mari crize în cursul vieţii umane - cum sunt chiar vremurile critice cu care ne confruntăm în lumea liberă – cei ce se vor întemeia pe cunoaşterea exterioară, pe legişi canoane şi pe corectitudine, nu vor fi în stare să reziste. Cei puternici vor fi aceia cărora educaţia ortodoxă le-a imprimat o trăire cu adevărat creştină, care au Ortodoxia în inimă şi sunt capabili să atingă şi inimile celorlalţi.
Nimic nu este mai tragic decât să vezi pe cineva crescut în Ortodoxie, care cunoaşte câte ceva din Catehism, care a citit din Vieţile Sfinţilor, care are o idee generală despre ce vrea Ortodoxia, înţelege ceva din slujbele bisericeşti, dar nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui şi îi oferă copilului această viaţă împărţită în două categorii: una, cea urmată de majoritatea oamenilor, iar cealaltă-cum trăieşte ortodoxul Duminica sau când citeşte ceva texte ortodoxe. Când un copil este astfel crescut este puţin probabil că va alege calea ortodoxă; aceasta va fi o foarte mică parte a vieţii lui, deoarece viaţa contemporană este prea atractivă, prea mulţi oamenise integrează ei, este într-o măsură prea mare o mare parte a realităţii de azi, dacă nu a fost cu adevărat învăţat cum să se apropie de ea, cum să se păzească de efectele ei negative şi cum să se folosească de lucrurile frumoase care se află în lume.
De aceea, atitudinea noastră, chiar din acest moment, trebuie să fie realistă şi normală. Adică trebuie să fie aplicată circumstanţelor reale ale vieţii, nu trebuie să fie un produs al fanteziei, al evadării şi al refuzului de a ne confrunta cu lucrurile de cele mai multe ori neplăcute ale lumii din jurul nostru. O Ortodoxie care este prea înaltă şi prea în nori, o Ortodoxie de seră, nu ne poate ajuta în viaţa de zi cu zi. Lumea noastră este destul de crudă şi răneşte sufletele cu duritatea ei; trebuie mai întâi să răspundem cu o înţelegere şi cu o dragoste creştinească realistă, lăsând isihasmul şi formele avansate de rugăciune celor capabili să le primească. De asemenea, atitudinea noastră nu trebuie să fie ego-centrică, ci trebuie să iasă în întâmpinarea celor care îl caută pe Dumnezeu şi caută o viaţă dumnezeiască.
În zilele noastre, unde se înfiripă o comunitate ortodoxă, există ispita de a o transforma într-un club al mulţumirii de sine şi al gustării plăcerilor virtuţilor şi realizărilor noastre ortodoxe: frumuseţea lăcaşului de cult şi a podoabelor, splendoarea slujbelor, chiar şi puritatea doctrinei. Dar adevărata viaţă creştină, chiar încă din timpul Apostolilor, a fost întotdeauna inseparabilă de transmiterea ei celorlalţi. O ortodoxie vie, tocmai prin faptul că e vie, luminează şi celorlalţişi nu mai este nevoie să deschizi şi un departament de misiune în acest scop; viaţa adevăratului creştinism se comunică şi fără aceasta. Dacă Ortodoxia noastră este ceva ce ţinem doar pentru noişi ne mândrim cu ea, atuncisuntem morţişi îngropaţi – aceasta este exact starea multor parohii ortodoxe de azi, chiar şi a acelora care au un număr considerabil de tineri dacă ei nu aprofundează credinţa.
Nu este suficientsă spui că tinerii merg la biserică. Trebuie să întrebăm ce primesc aceştia în biserică, ce duc cu ei mai departe şi, dacă nu fac din Ortodoxie o parte a întregii lor vieţi, atunci este cu adevărat insuficient să spui că ei se duc la biserică. Astfel, atitudinea noastră trebuie să fie iubitoare şi iertătoare. Există un fel de duritate care s-a strecurat în viaţa ortodoxă de azi: Acel om este eretic, nu te apropia de el; Acela este ortodox,se spune, dar nu poţi fi cu adevăratsigur; Acela este evident un spion. Nimeni nu va nega că Biserica este înconjurată de duşmani azi, sau că există oameni care se îngrămădesc să profite de încrederea noastră. Dar aceasta se întâmplă din vremea Apostolilor, iar viaţa creştină a avut întotdeauna un factor de risc în practicarea ei.
Dar chiar şi atunci când se profită de pe urma noastră şi trebuie să ne luăm anumite precauţii în această privinţă, tot nu putem renunţa la atitudinea noastră principială de iubire şi încredere, fără de care pierdem însăşi temelia vieţii noastre creştine. Lumea care nu îl are pe Hristos este neîncrezătoare şi rece, dar creştinii, din contră, trebuie să fie iubitori şi deschişi, altfel vom pierde sarea lui Hristos din noi şi vom deveni asemeni lumii, buni doar pentru a fi aruncaţi în stradă şi călcaţi în picioare.
Puţină smerenie ne-ar ajuta să fim mai generoşi şi mai iertători. Ne place să judecăm pe alţii pentru ciudăţeniile comportamentului lor; le spunem lunatici sau pocăiţi. Este drept că trebuie să fim atenţi la oamenii cu adevărat deplasaţi care pot face mult rău Bisericii. Dar ce creştin ortodox serios nu este în zilele noastre puţin nebun. Nu ne potrivim în ordinea lumii de azi; dacă o facem în lumea de azi, nu suntem creştini serioşi. Adevăratul creştin de azi nu se poate simţi acasă în lume; el nu se poate simţi şi nu poate fi perceput de alţii decât ca un „nebun”.
Doar pentru că ţii în viaţă idealul creştin, sau că te-ai botezat ca adult, sau pentru că să te rogi serios este suficient pentru a fi internat într-un ospiciu în Uniunea Sovietică şi în multe alte ţări, iar aceste ţări reprezintă modelul pentru restul lumii. De aceea nu trebuie să ne temem a fi consideraţi puţin nebuni de către lume şi trebuie să continuăm a practica iubirea şi iertarea creştină pe care lumea nu le va înţelege vreodată, dar de care inima ei are nevoie şi chiar tânjeşte pentru ele.
În cele din urmă, atitudinea noastră creştină trebuie să fie, în lipsa unui cuvânt mai bun, inocentă. În ziua de azi lumea pune mare valoare pe sofisticare, pe înţelepciunea lumească, pe „profesionalism”. Ortodoxia nu pune valoare pe aceste calităţi; acestea ucid sufletul creştin. Şi totuşi, aceste tendinţe se strecoară consecvent în Biserică şi în vieţile noastre. Cât de des nu auzim în special pe convertiţii entuziaşti exprimându-şi dorinţa de a se duce la marile centre ale Ortodoxiei, la catedrale şi mănăstiri, unde se strângeau odinioară mii de credincioşi şi peste tot se vorbeşte de probleme bisericeşti şi oricine poate să-şi dea seama cât de importantă este, până la urmă, Ortodoxia. Ortodoxia aceasta este doar o picătură într-un ocean, când priveşti întreaga societate, dar în aceste mari catedrale şi mănăstiri se strâng atâţia oameni, încât pare că Ortodoxia este într-adevăr ceva important.
Şi cât de des nu îi vedem pe aceeaşi oameni într-o stare jalnică după ce şi-au împlinit dorinţa,întorcându-se de la „marile centre ale Ortodoxiei” morocănoşi şi nesatisfăcuţi, plini de bârfe şi critică bisericească, nerăbdători mai înainte de toate de a fi „corecţi” şi „cuviincioşi” şi cu o perspectivă lumească asupra politicii bisericeşti.
Într-un cuvânt, şi-au pierdut inocenţa, nelumescul lor, fiind fascinaţi de partea lumească a vieţii bisericeşti. În diferite forme, aceasta ne ispiteşte pe toţi şi trebuie să luptăm împotriva ei prin a nu ne permite să supraevaluăm lucrurile exterioare ale Bisericii, ci întotdeauna să ne întoarcem către unicul lucru necesar: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre din această generaţie rea. Nu trebuie să ignorăm ce se petrece în lume şi în Biserică – de fapt chiar pentru noi înşine trebuie să ştim aceste lucruri – dar cunoştinţele noastre trebuie să fie practice şi simple, nu sofisticate şi lumeşti.

Concluzii
Este evident pentru orice creştin-ortodox conştient de ce se întâmplă în jurul lui că azi că lumea se îndreaptă spre capătul ei. Aceste semne ale timpuluisunt atât de evidente încât ai putea crede că lumea se dezintegrează chiar în acest moment. Care sunt câteva din aceste semne?
- Anormalitatea lumii. Niciodată nu au avut loc astfel de manifestări ciudate şi nenaturale şi un comportament care să fie acceptat drept obişnuit ca acesta din zilele noastre. Dar, priveşte lumea din jurul tău: ce este în ziare, ce fel de filme sunt prezentate, ce este la televizor, ce cred oamenii că este interesant şi amuzant, pentru ce râd, toate acestea sunt absolut ciudate. Şi sunt oameni care le promovează în mod deliberat, bineînţeles, pentru propriul profit, şi pentru că aceasta este la modă, pentru că există o dorinţă perversă de astfel de lucruri.
- Războaiele şi veştile despre războaie, fiecare mult mai rece şi mai nemilos decât precedentulşi toate umbrite de primejdia unui inimaginabil război nuclear universal, care poate fi declanşat de atingerea unui buton. Răspândirea catastrofelor naturale: cutremure şi acum vulcani – cel mai recent formându-se nu departe de aici, lângă Yosemite Park în centrul Californiei - catastrofe care deja schimbă clima întregii lumi. Centralizarea crescândă a informaţiilor asupra individului şi creşterea puterii asupra lui, reprezentată în special prin computerul enorm din Luxemburg, care are capacitatea de a stoca informaţia unui dosar pentru fiecare om care există; numărul codului său este 666, iar cei ce îl deservesc l-au poreclit Fiara. Pentru a uşura munca unor astfel de computere guvernul american îşi propune să înceapă din 1984 să emită ceasuri de Asigurărisociale (care se pare că includ numărul de cod 666 care se vor aplica pe mâna dreaptă sau pe frunte – care sunt conforme cu lucrurile scrise în Cartea Apocalipsei (cap. 13) că se vor întâmpla în timpul domniei antihristului). Bineînţeles, asta nu înseamnă că prima persoană care va aveaaplicat semnul 666 este antihristul, sau slujitorul lui antihrist, dar odată ce eşti obişnuit cu aceste semne, cum îi vei putea rezista? Mai întâi te vor pregăti şi apoi te vor face să i te închini lui.
- Din nou înmulţirea falşilor hristoşi şi falşilor antihrişti. Ultimul candidat a cheltuit numai în această vară probabil milioane de dolari făcând publicitate apariţiei sale pe canalele de televiziune, promiţând că va transmite la acea vreme un „mesaj telepatic” tuturor locuitorilor lumii. Lăsând la o parte forţele oculte  care pot fi implicate în astfel de evenimente, cunoaştem deja destul de bine posibilităţile de a transmite mesaje subliminale prin radio şi în special prin televiziune, ca şi faptul că acest lucru poate fi făcut de oricine are tehnologia de a pirata semnalele de radio şi de televiziune, indiferent de câte legi există împotriva acestui lucru.
Reacţia cu adevărat ciudată la filmul de care întreaga Americă vorbeşte: E.T., care a adus literalmente milioane de oameni aparent normali să-şi exprime afecţiunea şi iubirea pentru eroul, un mântuitor dinspaţiu, care este pe cât se poate de evident un demon – o pregătire evidentă pentru venirea lui Antihrist. (Şi întâmplător, editorul ziarului Arhiepiscopiei greceşti din America, un preot ortodox, recomandă din toată inima acest film ortodocşilor, spunând că este un film minunat care ne învaţă despre iubire şi fiecare ar trebui să meargă să îl vadă. Există oarecare deosebire între cei care încearcă să conştientizeze ce se întâmplă în lume şi cei ce pur şi simplu se lasă duşi de valul vremurilor noastre).
Aş putea continua cu detalii asemănătoare, dar scopul meu nu este să vă înspăimânt, ci să vă fac  conştienţi de ce se întâmplă în jurul nostru. Este cu adevărat mai târziu decât credem; Apocalipsa este acum. Şi cât de dureros este să vezi creştini, mai mult tineri ortodocşi, când această incalculabilă tragedie planează asupra capetelor lor, care cred că pot continua ceea ce ei numesc „viaţă normală” în aceste vremuri teribile, participând din plin la capriciile acestei stupide generaţii de închinători la sine, fiind total inconştienţi că paradisul nebunilor în care trăiesc ei este pe cale de a se distruge, ei fiind complet nepregătiţi pentru vremurile de disperare ce vor să vină.
Nu se mai pune problema de a fi un creştin ortodox „bun” sau „sărac”. Întrebarea acuma este: va supravieţui Credinţa tuturor acestora? La mulţi nu va supravieţui; antihristul ce va să vină va fi mult prea atractiv pentru majoritatea oamenilor, va fi în spiritul lucrurilor lumeşti după care se tânjeşte acum, pentru ca majoritatea oamenilor să îşi dea măcar seama că şi-au pierdut deja credinţa creştină închinându-se lui.
Dar chemarea lui Hristos încă se aude; haideţi să-i dăm atenţie. Cea mai clară expresie a acestei chemări vine din lumea subjugată de ateism, unde se suferă într-adevăr pentru Hristos, iar viaţa are o seriozitate pe care noi o pierdem cu rapiditate sau deja am pierdut-o. Un preot ortodox din România, Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care acum se află la limita supraviețuire.
Traducerea: Constantin Făgeţan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu