miercuri, 29 aprilie 2009

Despre podoabe şi machiaj

Despre podoabe şi machiaj

Asaltul bijuteriilor şi al machiajului

Este greu să ne închipuim o оnghesuială оntr-un troleibuz оn care să nu fie nici o femeie machiată şi fără bijuterii. Chiar şi atunci cînd vrem să deosebim un prunc dacă este băiat sau fetiţă, ne uităm la urechi dacă nu are cercei. Tot aşa şi în cazul adolescenţilor, deoarece lungimea părului nu mai este un semn distinctiv, cum nu mai sоnt nici pantalonii şi fusta, ci numai bijuteriile şi machiajul fetelor ne salvează în astfel de situaţii, de multe ori chiar incomode. Cu toate că, cu tristeţe trebuie să recunoaştem, întоlnim tot mai mulţi băieţi machiaţi şi împodobiţi.

Nu este un lucru străin să spunem că cerceii şi machiajul pot fi întоlnite chiar şi оn biserică, оn special оn bisericile din oraşele mari. Оn jurul acestora se face mult haz оn cercurile bătrоnelor, care le оntоmpină cu priviri neprietenoase, iar de multe ori devenim martorii unor scene care, mai cu seamă dacă sîntem оncepători, ne tulbură pe parcursul întregii Liturghii şi ne pot strica chiar ziua întreagă. Cineva care nimereşte de cîteva ori peste astfel de scene, dacă nu este încercat оn credinţă, smintindu-se, foarte uşor poate abandona biserica respectivă, iar în cazurile grave, poate să se abată de la dreapta credinţă ortodoxă şi să devină membru al unei secte.

Aşadar, au sau nu dreptate băbuţele care “organizează” astfel de scene? Poate că ceea ce le face să ne fie atоt de antipatice, nu este chiar faptul pe care ni-l reproşează, ci numai modul în care o fac? Dar poate că acuzaţiile lor sînt оntr-adevăr prea grave, căci nu poate să fie adevărat că toate femeile care poartă cercei şi se machiază sînt оn mod obligatoriu şi desfrînate? Multe dintre ele sоnt căsătorite şi umblă de multă vreme la biserică şi nimeni nu le-a văzut sau să fi auzit să-şi înşele soţul. Este oare chiar atît de grav dacă o femeie poartă cercei şi se machiază, dar în schimb nu-şi înşeală soţul? În timp ce alta poate să nu se machieze deloc şi să pară smerită, totuşi să fie o mare desfrînată?

Ce spune Biblia?

Dar pentru că noi creştinii, ortodocşi, cu privire la orice lucru trebuie să cercetăm şi să credem numai Sfintei Scripturi, tot aşa se cuvine să procedăm şi în cazul acesta.

Despre inele şi cercei, şi podoabe femeieşti în general, avem foarte multe referiri atоt оn Vechiul cоt şi оn Noul Testament. De exemplu, la proorocul Isaia găsim: “Pentru că fiicele Sionului sînt atоt de mоndre şi umblă cu grumajii pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor…”

Cum să nu recunoaştem în aceste cuvinte pe fetele din zilele noastre, mai ales оn zilele călduroase de vară? Dar iată că ceea ce se spune mai departe despre ele este оnspăimоntător, căci vine de la un om care a profeţit şi naşterea lui Hristos din fecioară şi s-a împlinit. Zice proorocul: “…Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor” (Isaia 3, 16-17). Adică, Domnul va descoperi deşertăciunea şi zădărnicia acestui mod de viaţă în ziua Judecăţii.

“Оn ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lăn-ţişoare, cingători, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pînzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, şi în loc de cingători, frînghie, оn loc de cоrlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie, în loc de veşmînt preţios, zdrenţe, şi în loc de frumuseţe, pecete de robie” (3, 18-24).

Iată cît de felurite şi cît de multe erau podoabele оncă оn vremea proorocului Isaia! Iată că, pe lîngă cercei şi inele, proorocul aminteşte chiar şi părul făcut cu fierul şi verigile de nas, care în ţara noastră abia acum încep să capete popularitate, după mo-delul rătăcirii occidentalilor. Aşadar, nu este adevă-rat să zicem că trăim “o altă vreme”, “mai modernă”, şi că acum nici nu s-ar putea fără bijuterii şi machiaj.

Dimpotrivă, vedem că podoabele femeieşti au o vechime foarte mare şi, într-o oarecare măsură, putem vorbi chiar despre aspectul oarecum primitiv al împodobirii femeilor. Cred că fiecare a avut ocazia să vadă la televizor, sau măcar în reviste, imagini ale femeilor din triburile care оncă mai există în zonele puţin umblate ale vestului sălbatec, descoperite încă nu demult. Şi femeile aborigenilor poartă cercei în nas, inele şi brăţări şi practică machiajul, fără să fie cîtuşi de puţin “moderne”.

Dar... nu cred că este cazul nostru. Căci nu toate femeile se machiază violent şi nici nu poartă bijuterii vulgare. Ce rău poate să fie într-un inel sobru sau оntr-un cercel discret, care aproape că nici nu se observă, într-o brăţară bine aleasă sau un lănţişor, dacă nu sînt deloc vulgare?

Ce au toate acestea cu desfrоnarea? Căci chiar dacă poate unele femei se şi gîndesc la asta, multe din ele nu au nici un scop necurat. Ele fac asta doar pentru soţul legitim, iar cele mai tinere, pentru alesul lor. Unele însă nu o fac nici măcar pentru atît, ci pur şi simplu, pentru a nu se deosebi de semenele lor, pentru a nu părea “ţărănoaice”.

De ce dar Dumnezeu Care este Multmilostiv, şi este Dragostea însăşi, după cum zise Sf. Ioan Teologul şi evanghelistul, făgăduieşte pedepse atît de groaznice pentru nişte mărunţişuri ca acestea?!

Trebuie să explicăm lucrurile, pentru că altfel reiese că Dumnezeu este rău şi răzbunător, ceea ce nu se potriveşte cu învăţătura noastră despre Cel Care ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, iar atunci cînd L-am părăsit şi L-am trădat pоnă-ntr-atоt a jelit căderea noastră, încоt a trimis pe unicul Său Fiu Cel mult iubit drept jertfă de răscumpărare pentru noi.

Podoabele femeieşti sânt de origine păgână

şi peste tot în Sfânta Scriptură au o conotaţie negativă

Оnsuşi Dumnezeu a dat pricepere oamenilor să făurească podoabe: “Iată, Eu am rînduit anume pe Beţalael, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminţia lui Iuda şi l-am umplut de duh dumnezeiesc, de înţelep-ciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă la tot lucrul, ca să facă lucruri de aur, de argint şi de aramă, de mătase violetă, stacojie şi vişinie, şi de in răsucit, să şlefuiască pietre scumpe pentru podoabe şi să sape în lemn tot felul de lucruri” (Ieşire 31, 2-5).

Acestea оnsă i-au fost date omului ca el să le folosească întru slava lui Dumnezeu, anume pentru ridicarea cortului оn vremea lui Moise, (iar azi pen-tru pictarea icoanelor şi confecţionarea obiectelor de cult bisericeşti); şi nu pentru împodobirea femeilor.

Dar, aşa cum în rai protopărinţii noştri Adam şi Eva au folosit darul voinţei libere împotriva loruşi, alegînd moartea оn locul nemuririi, tot aşa şi oamenii de mai tîrziu, moştenind în ei sămînţa relei împotriviri, au folosit şi toate celelalte daruri ale lui Dumnezeu din ce în ce mai mult оmpotriva loruşi, după cum scrie şi dumnezeiescul Apostol Pavel, că: “au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios” (Romani 1, 23).

Оmpodobirea femeilor se practica la popoarele păgоne, unde acestea [femeile] sau erau ridicate la rangul de zeităţi, sau erau puse în slujba unor zeităţi şi duhuri: “fiicele lor оnfrumuseţate şi împodobite ca chipurile templului”, le certa David (Ps. 143, 12). Multe din bijuteriile păgîne, mai ales din cele egiptene, s-au păstrat şi astăzi în muzee şi fiecare are cel puţin închipuire despre ele, chiar şi din manualele de istorie şcolare. Modelele egiptene sînt preluate cu mare succes de creatorii de modă contemporani: şerpi, motive solare, cocostîrci, diferite păsări, animale şi plante stilizate, cucerind tot mai mult gusturile fetelor de astăzi.

Dar aceste motive nu erau оntоmplătoare, căci se ştie că păgînii se оnchinau soarelui, lunii, animalelor şi chiar pietrelor. Podoabele femeieşti, cît şi cele bărbăteşti, reprezentau aceste obiecte idolatrice.

Trăind multă vreme în robia egipteană, poporul evreu a preluat multe obiceiuri, pentru care a atras mînia lui Dumnezeu. Căci aveau poruncă de la Dumnezeu: “De datinile pămîntului Egiptului, оn care aţi trăit, să nu vă ţineţi, nici de datinile pămîntului Canaanului, оn care am să vă duc, să nu vă ţineţi nici să nu umblaţi după obiceiurile lor” (Levitic. 18, 3). “Idolii dumnezeilor lor să-i ardeţi cu foc; să nu doreşti a lua argintul sau aurul de pe ei, ca să nu-ţi fie aceasta cursă. Şi urîciunea idolească să n-o duci оn casa ta ca să nu cazi sub blestem, ca ea” (Deut. 7, 25-26).

Dar poate că acestea le-a zis Dumnezeu numai pentru evrei şi numai pentru timpul acela? Căci multe dintre porunci s-au dat anume astfel, pentru un anume timp şi situaţie, iar mai tîrziu au fost schimbate, cum ar fi tăierea împrejur, ziua sоmbetei ş. a. După cum spune şi “Apostolul neamurilor” – Pavel: “că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic” (Galateni 5, 2); şi “cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har” (5, 4).

Se pare că nu. Acelaşi Apostol scrie în Epistola către Timotei: “Asemenea şi femeile, în оmbrăcăminte cuviincioasă, făcîndu-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (2, 9). Iarăşi vedem că se specifică aurul şi mărgăritarele, ca ceva negativ.

Fără îndoială, bijuteriile sînt izvor de răutate. Nu în zadar din ele s-a făcut şi cel mai mare rău cu putinţă, simbolul lepădării de Dumnezeu - viţelul de aur din Vechiul Testament. Atunci cînd poporul evreu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu el şi-a făcut idol din cerceii femeilor şi fetelor israelitence (Ieş. 32, 1-4).

Dintotdeauna, bijuteriile şi podoabele au fost simboluri ale desfrînatelor. Iată cum descrie Sf. Ioan Teologul în Apocalipsă pe “desfrînata cea mare”. “Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicînd: vino să-ţi arăt judecata desfrînatei celei mari, care şade pe ape multe, cu care s-au desfrînat оmpăraţii pămîntului şi cei ce locuiesc pe pămînt s-au оmbătat de vinul desfrоnării ei. Şi m-am dus, în duh, оn pustie. Şi am văzut o femeie şezînd pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, avînd şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi mărgăritare” (17, 1-4).

Iată că ceea ce personalizează pe desfrînată sînt aurul, pietrele scumpe şi mărgăritarele. Despre nici o femeie n-am vrea să se spună în ziua judecăţii: “Şi am văzut o femeie, beată de sîngele sfinţilor şi de sîngele mucenicilor lui Iisus, şi văzînd-o, m-am mirat cu mirare mare” (Apocalipsa 17, 6).

Să scoatem de pe noi, ca dovadă a pocăinţei, podoabele şi hainele înfrumuseţate. Căci atunci cînd a voit să-i ierte pentru idolul pe care şi l-au făcut, Dumnezeu le-a zis iudeilor, prin Moise: “Voi sоnteţi popor оndărătnic. De voi merge eu în mijlocul vostru оntr-o clipeală vă voi pierde. Dezbrăcaţi acum de pe voi hainele voastre cele frumoase şi podoabele voastre şi voi vedea ce voi face cu voi” (Ieş. 33, 5-6).

Lepădarea podoabelor şi a hainelor frumoase este un mod de a milostivi pe Dumnezeu, pentru care putem căpăta iertare de păcate: “Şi iată noi am adus prinos Domnului, fiecare ce am putut dobîndi din lucrurile de aur: lanţuri, brăţări, inele, cercei şi salbe, pentru curăţirea sufletelor noastre înaintea Domnului” (Num. 31, 50).

O estimare psihanalitică

Dar acum să dăm o explicaţie mai exactă şi mai raţională, folosindu-ne chiar de experienţa psihologiei în acest sens, pentru a fi mai aproape de оnţelegerea şi sensibilitatea omului contem-poran. Ce determină pe o femeie să se machieze, să-şi pună cercei şi să poarte inele, fie că este tînără, bătrînă, bogată, săracă, frumoasă sau urîtă? Pentru ce au fost inventate bijuteriile, machiajul, vălurile şi toate celelalte? Au ele vreo legătură cu desfrî-narea? Оn ce măsură?

Pentru cei care poate nu ştiu, (nu-i nici un rău în asta), trebuie să le spunem că a existat un medic învăţat la sfîrşitul secolului trecut-începutul secolului nostru, pe nume Sigmund Freud, evreu, care a trăit în Austria, оntemeietorul unei ramuri care оmbină medicina cu psihologia, numită “psihanaliză”. Această ştiinţă se ocupă de studiul comportamentului uman şi încearcă să stabilească, pe cît оngăduie Dumnezeu, factorii sau motivele care determină anumite hotărîri ale oamenilor, оn diferite situaţii, mai ales оn cazul bolilor şi dereglărilor psihico-afective. Trebuie să ştim că Sigmund Freud a aplicat şi a fondat această metodă îndeosebi оn cazul nevrozelor şi al isteriei, cercetоnd mii de cazuri, ceea ce, se оnţelege, este un lucru special şi nu poate fi aplicat la toţi oamenii la fel de uşor şi cu garanţia unui rezultat plauzibil. Acesta a şi fost motivul pentru care Freud, dar mai ales urmaşii lui, au dat naştere unor păreri despre sufletul omului foarte dăunătoare şi potrivnice învăţăturii Bisericii Ortodoxe, pentru care nici nu recomandăm să-l citească nimeni, pentru a nu-şi pricinui răni mari şi foarte-foarte greu de vindecat. Totuşi, multe din ideile psihanalizei sînt bune şi sînt folosite şi astăzi cu succes în tratarea multor dereglări psiho-afective.

Pe scurt, psihanaliza susţine că fiecare om, pe lоngă latura sa conştientă mai are şi alta mai puţin cunoscută, tainică, adică “subconştientul”. Aici, în subconştient, este locul în care se depozitează toate gîndurile şi pornirile noastre rele, ruşinoase: gîndurile de ucidere şi sinucidere, de desfrоnare, de sete după bogăţii, de care în mod normal ne ruşinăm şi nu ne place ca altcineva să ni le cunoască. Procesul de “ascundere” a gîndurilor neplăcute se numeşte “refulare” iar cel de descoperire, de “scoatere la iveală” a lor se numeşte “defulare”. De fapt, aceasta şi este cheia principală a vindecărilor prin metoda psihanalitică, adică descoperirea şi “defularea” cauzelor anumitor nelinişti şi suferinţe, sondînd memoria pacientului pоnă la copilărie. Este evident împrumutul lui Freud din practica spovedaniei creştine. Totuşi, ceea ce face ca dereglările persoanelor tratate prin metoda psihanalizei să se reînnoiască după o perioadă de timp, este faptul că, spre deosebire de mărturisirea ortodoxă, aceştia, deşi au dobîndit o linişte vremelnică prin actul mărturisirii, ei nu au căpătat dezlegarea acelor păcate prin care se aduce liniştea desăvîrşită şi statornicia, care se dă doar de Începătorul liniştei şi al statorniciei, Domnul nostru Iisus Hristos, prin mîna preotului.

Оn limbajul ortodox, subconştientul este locul tuturor patimilor, dar şi al îndemnurilor care vin de la diavol, ce se lucrează în ascunsul nostru.

Aceste patimi şi porniri ascunse, pe care nu le dăm pe faţă, totuşi ne influenţează foarte puternic latura noastră conştientă, determinоnd şi de multe ori chiar conducоnd din umbră faptele şi acţiunile noastre. Partea rea a psihanalizei este tocmai faptul că ea îl оnfăţişează pe om ca pe un rob condamnat al tuturor acestor patimi şi porniri ascunse, care-i diriguiesc din umbră viaţa în chip fatal şi într-un fel оmpotriva voii lui.

Totuşi, nu putem nega multe din concluziile psihanalizei despre “subconştientul” nostru, căci ele se adeveresc şi de practica de două mii de ani a Ortodoxiei, fiind înregistrate оn tratatele de ascetică ale Sfinţilor Părinţi. Desigur, ştiinţa psihanalizei despre modul în care subconştientul influenţează şi răbufneşte în conştient nici nu se poate compara cu amploarea şi exactitatea asceticii ortodoxe, lucru care poate fi confirmat de orice psiholog, dacă va cerceta faptul.

Cu toate acestea, apelăm, fără nici un com-promis din punct de vedere al învăţăturii ortodoxe, la aceşti termeni de “conştient” şi “subconştient” ai psihanalizei, şi ne folosim de metoda ei, pentru că ea este mai uşor de înţeles pentru omul contemporan. Dar şi pentru că astfel ne atragem argumente şi din afara Ortodoxiei, cele ale ştiinţei şi ale practicii medicinii şi psihologiei, pentru cei care încă nu au credinţă desăvîrşită şi nu au cunoscut că plinătatea adevărului este în Ortodoxie.

Tipuri de femei

şi motivele pentru care se оmpodobesc

Aşadar, putem clasifica, cu aproximaţie, tipurile de femei şi motivele pentru care se împodobesc, оn funcţie de vоrstă, frumuseţe, situaţie materială şi origine socială.

Primul motiv, şi cel mai frecvent, pentru care o femeie se оmpodobeşte este dorinţa de a ieşi în evidenţă, fie pentru a-şi arăta frumuseţea fizică, fie pentru a-şi arăta originea bună socială, adică bogăţia. Există chiar cazul patologic al acestui gen de femei, adică istericele. În cazul isteriei femeile se machiază şi se îmbracă foarte strident şi de cele mai multe ori neconvenţional, numai pentru a atrage atenţia. Aceste femei suferă foarte mult dacă nu li se atrage nici o atenţie şi pot deveni chiar agresive. De obicei ele nu rabdă şi te оntreabă singure dacă le stă bine în cutare rochie sau оţi dau să le miroşi gîtul ca să le spui dacă îţi place parfumul cu care s-au dat. Nu trebuie să le judecăm aspru pentru că, repet, este vorba de o formă de boală.

Totuşi, veţi spune că majoritatea femeilor suferă mai mult sau mai puţin de această boală! Aici nu trebuie să amestecăm şi desfrînatele notorii, care de multe ori practică aceleaşi metode. Asta nu înseamnă că istericele nu sînt şi desfrînate, ci pur şi simplu că, spre deosebire de altele, ele sоnt şi bolnave.

Desigur, machiajul are оn primul rоnd menirea de a ascunde imperfecţiunile. Aşa este vopsitul genelor, al buzelor, fondul de ten ş. a. De exemplu, dacă o femeie are buzele foarte subţiri şi strîmbe şi pe de-asupra fără culoare, ea şi le îngroaşă cu ruj şi cu creionul de contur. Sau dacă o femeie are o culoare urîtă a feţei sau zbîrcituri, ea se va da cu fond de ten.

Aşadar, sînt de оnţeles motivele pentru care se machiază femeile trecute de tinereţe şi cele, ca să ne exprimăm aşa, mai urîţele. Dar parcă nu-şi scot ele de cele mai multe ori, tocmai prin aceasta, în evidenţă toate defectele pe care ar fi vrut să le ascundă?

Atunci de ce se machiază femeile frumoase şi tinere, care nici măcar nu au defecte, ci dimpotrivă? În cazul acestora machiajul are tocmai rolul invers, nu de a masca un oarecare defect, ci de a pune оn evidenţă o calitate, de exemplu frumuseţea buzelor sau a ochilor. Acestea folosesc de obicei o cosmetică foarte scumpă şi au cercetat tratatele de modă. Dar şi din rîndul acestora cele mai multe, оn loc să se оnfrumuseţeze, după cum au vrut, strică şi ceea ce au avut frumos de la Dumnezeu.

Tot aşa este şi cu bijuteriile. Nu va purta inele o femeie care are degetele butucănoase şi scurte, pentru a nu atrage atenţia asupra lor. Sau nu-şi va despleti părul una care are părul sîrmos şi gros, ci numai cea cu părul moale şi mătăsos. La fel cum nu poartă fustă scurtă cea cu picioare scurte şi strîmbe, mai ales dacă mai este şi grăsuţă. Cu toate că foarte multe din aceste sărmane, pe care Dumnezeu prin pronia Sa a vrut să le ferească mai uşor de moartea desfrîului, se оmpopoţonează exact pe dos de cum ar trebui.

Aşadar, trebuie să deosebim două categorii mari de femei care se împodobesc: prima, care face aceasta pentru a-şi ascunde unele defecte, dintr-un complex de inferioritate, fie că este vorba de aspectul fizic, fie de originea şi situaţia socială. Cealaltă categorie sînt femeile frumoase, care se оmpodobesc pentru a-şi scoate оn evidenţă calităţile fizice, adică pentru a părea şi mai frumoase, dar de multe ori şi pentru a-şi etala buna situaţie financiară.

Există şi categoria celor care se machiază pentru că aşa au văzut şi cred că este o faptă care ţine de bunele maniere. Cu toate că orice om cu minte bună înţelege că a căuta la spiritul vremii este un semn de slăbiciune şi lipsă de personalitate. În spatele grijii pentru haine frumoase şi podoabe se ascunde, totuşi, complexul de infioritate şi teama de a nu plăcea. Femeile înţelepte nu-şi pun nădejdea nici în vopsele, pe care le spală ploaia şi le strică sudoarea, nici în hainele care se оnvechesc şi se aruncă, ci în propriile virtuţi.

De aceea, atunci cоnd vom vedea оn biserică o femeie machiată şi împodobită, trebuie să o tratăm în funcţie de aceasta. Căci, într-un fel este cea care s-a machiat influenţată de moda timpului, fără pricepere, folosind o cosmetică ieftină şi nepotrivită, ;i altfel este cea care şi-a făcut din machiaj o “meserie”. Acest fel de machiaj este bătător la ochi şi chiar scandalos. Totuşi, o astfel de femeie va renunţa mai uşor decît una machiată mai discret, dar cu o cosmetică scumpă şi cu multă artă. Căci aceasta din urmă a cheltuit foarte mulţi bani şi timp pînă a ajuns la discreţia machiajului care pare mai “nevinovat” decît al celor dintоi, dar nu este.

De aceea, văzînd sărăcia, stîngăcia, într-un cuvоnt complexul de inferioritate al celor dintоi, chiar dacă mascat de o nepotrivită îndrăzneală, să nu le bruscăm, că nu ştiu ce fac. Cu atît mai mult lucrul acesta este valabil оn cazul celor din a doua categorie, care din cauza marii lor mоndrii, s-ar putea să nu mai vină niciodată după sfauri.

Оn ultimă instanţă, bijuteriile au o menire strict erotică. Ele pun în evidenţă “zonele erogene” ale corpului uman, adică zonele corpului care, prin atingere, duc cel mai repede la excitarea sexuală, de parcă n-ar fi tot trupul nostru “numai bube din tălpile picioarelor pînă în creştetul capului”, după cum s-a spus despre Iov (Iov 2, 7). Iov avea bube trupeşti, lepră, iar noi avem bubele poftei de desfrînare, care puroiază în chip nevăzut pe trupurile noastre, “din tălpi şi pînă-n creştet”. Despre aceste zone erogene s-au scris sute de mii de cărţi şi reviste, pe care nu cred că mai este om să nu le fi văzut vreodată, fără să vrea, la tarabe sau pe garduri.

Această aşa numită “artă a dragostei”, prin care omul este chemat să batjocorească asemănarea lui Dumnezeu şi să întreacă în spurcăciuni pe dobitoace, a pătruns în ţara noastră mai ales după căderea comunismului. Ea cunoaşte o tradiţie de mii de ani în filosofiile şi pseudo-religiile orientale, cum ar fi cele ale Indiei şi Chinei, care învaţă că în timpul plăcerii sexuale (orgasm) omul se contopeşte cu “absolutul”, de fapt, cu diavolul. Există numeroase secte care propovăduiesc anume acest fel de “unire cu dumnezeu”, răspоndite acum şi оn ţara noastră. Cartea fundamentală care cuprinde aceste “învăţături” se numeşte “kama-sutra” şi a fost tradusă şi în limba romвnă, făcînd multă moarte în rоndurile tinerilor, dar şi al celor căsătoriţi, spre ruşinea lor.

Există părerea printre femei că bărbaţilor le plac mai mult femeile machiate şi împodobite şi multe sînt geloase pe ele. Din această cauză, văzînd că bărbatul lor trage cu ochiul după astfel de femei, “de ciudă” multe încep să se machieze. Părerea aceasta este falsă. Faptul că bărbaţii trag cu ochiul după femeile machiate şi împopoţonate nu este deloc o dovadă a frumuseţii acestora, ci pur şi simplu, prin ţinuta lor, acestea îşi exprimă predispoziţia lor pentru curvie. De aceea, şi bărbaţii se uită mai mult după ele, deoarece ei ştiu că pentru a cuceri o femeie cuminte e nevoie de timp, răbdare şi seriozitate, ceea ce nu li se cere în cazul unei paiaţe cu care poţi să faci ce vrei fără nici o răspundere. Altfel cum s-ar explica faptul că atunci cînd vine vorba de căsătorie toţi caută “fete cuminţi”? În aşa fel, cele care se machiază şi se împopoţonează chiar cred că sînt frumoase, neştiind că bărbaţii care mai înainte le-au strоns оn braţe şi le-au spus vorbe de alint, pe urmă, cînd rămîn оntre ei, povestesc totul cu deamănuntul şi le batjocoresc şi rîd de ele, numindu-le proaste.

Glasul inimii

Dar nu cred că avem nevoie de chiar atît de multe dovezi pentru a ajunge la un răspuns atît de simplu! Ci dovada cea mai bună este ca fiecare să se aplece cu grijă mare peste sufletul său şi să privească în adоncuri cu sinceritate. Care este motivul pentru care o femeie se оmpodobeşte?

De ce ne pare oare, nouă, cărora ne place să citim în aproapele pornirile inimii şi care atît de uşor judecăm despre fiecare că a făcut cutare sau cutare lucru din cutare motiv, noi care suspectăm atît de lesne şi cu atîta fermitate lucrurile din inima aproapelui chiar şi după ce ni se spune că nu-i adevărat! Cum dar vom crede că numai “eu”, că numai tu, sîntem feriţi de ochiul aproapelui şi că numai despre noi nu se ştie adevărul? Toate cele tainice ale noastre sînt pe faţă! Şi aşa ştiind, să ne aplecăm cu grijă mare peste sufletul nostru şi să ne întrebăm: care este motivul pentru care ne împodobim?

Ce ne-au adus toate acestea?

Ce au adus prietenelor noastre inflamaţiile şi durerile pe care le-au suportat din cauza găurilor din urechi, timpul pierdut cu smulsul sprîncenelor, cu frunzele de varză, castraveţii şi gălbenuşul de ou pe care şi le pun pe faţă? Epilările, pe care un bărbat, dacă ar fi, nu ştiu dacă le-ar suporta fără lacrimi; şi toate celelalte lucruri, pe cît de absurde pe atоt de jenante? Toate acestea, fără să urmăr-ească nici un scop, ci “pur şi simplu”?

Iată ziua în care timpul le va egala pe toate, atunci şi cele blonde şi cele brunete vor încărunţi de o potrivă! Şi nu vor mai fi plete pe spate, nici fuste scurte, nici tricouri transparente. Căci de toate cu care acum ne lăudăm atunci ne vom ruşina. Atunci vom privi cu teamă şi îngreţoşare la propriul trup, dar mai bine zis, la ceea ce va mai rămînea din el. Şi-atunci va fi mirosul cel greu, de bătrînă, pe care nu-l vom înlătura cu nici un săpun, oricît l-am spăla. Lănţicuri, cercei, coliere care acum ne înfrumuseţează atunci ne vor sluţi şi vor arăta bătrîneţea noastră şi mai crudă, în timp ce iubiţii din tinereţea noastră vor juca şah în parc sau se vor оntoarce cu laptele de la alimentară, оntr-un oraş străin, pentru nepoţii de la altă femeie. Iar asta se va întоmpla negreşit. De ce nu vrem să fim veşnici, ci ne ucidem singuri, fără nici un rost?

Uite cu cоtă migală înşiruieşte proorocul armele morţii noastre! “Inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingători, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pоnzeturi subţiri, turbane şi tunici”. Vrоnd de la noi parcă să-l oprim, să strigăm: “Ajunge! Nu mai voiesc să le cunosc!” Parcă ar aştepta să-i zicem: “Nu-i adevărat! Nu despre mine se zic acestea!”

Dar glasul nostru оntоrzie să se audă. Căci nu mai avem nici inocenţa ca să zicem: “Nu-i adevărat!” Dar nici puterea ca să zicem: “Ajunge, nu mai voiesc să le cunosc!” Căci setea noastră de plăceri nu ne dă voie. Inima noastră nu ne mai ascultă. Nu mai sîntem stăpîni, ci robi.

Sf. Ioan Gurг de Aur

Despre femeile care poartă podoabe de aur şi se împodobesc*

Domnul nostru Iisus Hristos, după învierea Sa, li S-a arătat mai întоi femeilor. Una dintre ele era şi Maria Magdalena, desfrоnata despre care se scrie оn Evanghelii. Despre acest mare pogorămînt al lui Dumnezeu către femei, Sf. Ioan Gură de Aur exclamă:

Uită-te cum şi Domnul, prin femei, binevesteşte ucenicilor! Domnul - lucru pe care l-am spus adeseori - ridică la cinste neamul cel mai dispreţuit, neamul femeiesc, îi dă bune nădejdi şi-i vindecă durerea.

Care dintre voi n-ar vrea să fie ca acelea şi să cuprindă picioarele lui Iisus? Puteţi şi acum, toţi cîţi vreţi! Puteţi să-I cuprindeţi nu numai picioarele, ci şi mîinile, şi capul acela sfînt, оmpărtăşindu-vă, cu cuget curat cu înfricoşătoarele taine. Nu numai aici pe pămînt; ci Оl veţi vedea şi în ziua aceea a judecăţii, cu slava aceea nespusă, cînd va veni cu popor de оngeri, dacă veţi vrea să fiţi iubitori de oameni, dacă veţi vrea să fiţi milostivi şi veţi auzi nu numai aceste cuvinte: “Bucuraţi-vă!”, ci şi cuvintele acelea: “Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Fiţi, dar, milostivi, ca să auziţi aceste cuvinte! Iar voi, femeilor, care purtaţi bijuterii de aur şi aţi văzut drumul acestor femei, lepădaţi, chiar tîrziu, boala poftei după aur! Deci, dacă doriţi să fiţi cu acele femei, schimbaţi podoaba cu care sînteţi împodobite cu podoaba milosteniei. Spune-mi, ce folos ai de pe urma acestor podoabe preţioase, de pe urma hainelor ţesute cu aur?

- Mi se bucură şi mi se veseleşte sufletul de ele!

- Eu te-am оntrebat de folos, iar tu mi-ai vorbit de pagubă. Nimic nu este mai păgubitor ca a te interesa de bijuterii de aur, a te bucura de ele şi a-ţi lipi inima de ele. Robia aceasta cumplită ajunge şi mai amară cînd оţi face plăcută robia. De care faptă se va îngriji vreodată cum trebuie, cînd va nesocoti grijile lumeşti cum se cuvine, o femeie care socoteşte că merită să se bucure cînd e legată cu aur? Cel care se bucură că stă în оnchisoare nu va voi niciodată să scape de închisoare. Tot aşa şi femeia aceasta; ca un prizonier de război, robită de această poftă rea, nu va suferi să audă cu dorul şi rîvna cuvenită vorbindu-i-se de cele duhovniceşti şi nici nu va face vreo faptă bună. Care, dar, îţi este folosul de pe urma podoabei acesteia, de pe urma acestei moliciuni?

- Оmi fac plăcere bijuteriile!

- Iarăşi mi-ai vorbit de pagubă şi de pierzare!

- Dar mă cinstesc mult cei ce mă văd.

- Şi ce-i cu asta? O altă pricină de stricăciune, care te face cînd оnfumurată, cоnd obraznică. Haide, dară, îngăduie-mi să-ţi arăt eu pagubele, odată ce tu nu mi-ai spus folosul.

Care sоnt, dar, pagubele ce ţi le aduc bijuteriile? Grija e mai mare decоt plăcerea. Din pricina asta mulţi din cei ce te văd - negreşit din cei legaţi de pămînt - se bucură mai mult decît tine, care porţi aurul şi bijuteriile. tu te împodobeşti cu podoabe care-ţi aduc griji; aceia îşi desfătează privirile fără să aibă vreo grijă. O altă grijă apoi. Eşti umilită şi invidiată de toţi. Vecinele şi prietenele, pişcate de invidie, se înarmează împotriva bărbaţilor lor şi dezlănţuie împotriva ta războaie cumplite. Pe lîngă aceste pagube, altele: îţi cheltuieşti tot timpul liber şi toată grija cu gătelile; nu te lipeşti cu toată inima de faptele cele duhovniceşti; eşti plină de înfumurare, de obrăznicie şi slavă deşartă; eşti legată strîns de pămînt, şi se taie aripile şi, în loc de vultur, ajungi cоine şi porc. Оncetоnd de a te mai uita şi a zbura la cer, cauţi în jos ca porcii; şi, cotrobăind prin găurile pămîntului după aur, sufletul tău îşi pierde bărbăţia şi libertatea.

Spui că-şi întorc oamenii privirile spre tine cоnd te arăţi în oraş? Dar tocmai pentru asta n-ar trebui să porţi aur, ca să nu ajungi spectacol de teatru, ca să nu deschizi gura tuturor bîrfitorilor. Nici unul din cei ce-şi întorc privirile spre tine nu te admiră, ci-şi bat joc de tine că-ţi plac podoabele, că eşti o înfumurată, că eşti o femeie vanitoasă. Dacă te duci la biserică, nu pleci de acolo fără vreun folos sufletesc, ci cu mii şi mii de cuvinte de batjocură, de ocări şi de blesteme, nu numai de la cei care te văd, ci şi de la profet. Isaia, cel cu mare glas, îndată ce te vede strigă: “Acestea zice Domnul către fetele cele îngоmfate ale Sionului: “Pentru că au umblat cu grumajii ridicaţi, pentru că au făcut cu ochiul, pentru că-şi tîrăsc hainele cu păşitul picioarelor, pentru că joacă din picioare, Domnul va dezveli podoaba lor şi în locul mirosului celui plăcut va fi praf şi în loc de brоu se vor оncinge cu funie” (Isaia 3,15. 23). De acestea vei avea parte şi tu în loc de podoabă. Că aceste cuvinte n-au fost spuse numai pentru fetele Sionului, ci oricărei femei care face ca ele. Împreună cu profetul Isaia stă acuzator şi Pavel, spunînd lui Timotei să poruncească femeilor “să nu se împodobească cu împletituri de păr sau cu aur sau cu mărgăritare sau cu haine scumpe” (1Timotei 2,9). Deci, оn orice оmprejurare, оţi este vătămătoare purtarea de bijuterii; dar mai cu seamă cînd te duci la biserică, cоnd treci printre săraci. Dacă ai căuta să te învinuieşti amarnic pe tine însăţi, n-ai putea-o face mai bine decît оmbrăcоndu-te cu astfel de haine şi podoabe, semn de cruzime şi neomenie.

Gоndeşte-te cоte stomacuri flămоnde laşi cu podoabele acestea, cоte trupuri dezbrăcate, cu luxul acesta drăcesc! cu mult mai bine ar fi să hrăneşti sufletele celor flămînzi decоt să-şi găureşti loburile urechilor şi să atîrni de urechi, degeaba şi fără de rost, hrana a mii şi mii de săraci. Este, oare, o slavă să fii bogat? Este, oare, o laudă să porţi pe tine bijuterii de aur? chiar dacă podoabele acestea ar fi cîştigate prin muncă cinstită, totuşi vina ta este nespus de mare; gîndeşte-te însă cît de covоrşitoare este atunci cоnd sоnt cоştigate cu necinste şi nedreptate! Spui că-ţi sînt dragi laudele şi slava? Dezbracă această podoabă plină de batjocură şi toţi te vor admira şi te vei bucura şi de slavă şi de plăcere curată; aşa însă eşti batjocorită şi-ţi pregăteşti cu ele multe prilejuri de supărări. Dacă ierţi vreuna din ele gоndeşte-te cоte necazuri оţi pricinuieşti! Cîte slujnice nu-s bătute, cîţi oameni nu sînt necăjiţi, cîţi nu sînt arestaţi, cîţi nu sînt оntemniţaţi! Din pricina podoabelor acestora, judecăţi, anchete, mii şi mii de blesteme şi învinuiri; femeia este blestemată şi învinuită de bărbat, bărbatul, de prieteni, iar sufletul, de el însuşi.

- Dar bijuteriile nu se pierd!

- Tocmai acest lucru nu este uşor! Dar chiar dacă le-ai feri totdeauna e pierdere şi aşa păstrate dau multă bătaie de cap, multă grijă şi scоrbă şi nici un cîştig. Ce venit aduc ele în casă? Ce folos celei ce le poartă? Nici un folos, ci multă urîţenie şi învinuiri din toate părţile. Cum vei putea săruta şi cuprinde picioarele lui Hristos cînd eşti împopoţonată aşa? Hristos Îşi întoarce faţa de la această podoabă. De aceea a primit să Se nască în casa teslarului; dar, mai bine spus, nici оn casa aceea, ci оntr-o colibă şi într-o iesle. cum vei putea să-L vezi pe El cînd nu ai frumuseţea cea poftită de El, cînd nu porţi podoaba plăcută Lui, ci una urоtă de El? Cоnd te apropii de El nu trebuie să fii оmpodobită cu astfel de haine, ci оmbrăcată cu virtute. Gîndeşte-te ce este în definitiv aurul? Nimic altceva decоt pămоnt şi cenuşă. Bagă-l în apă şi s-a făcut glod! Gîndeşte-te şi ruşinează-te cînd faci din glod stăpîn, cоnd laşi toate şi stai lîngă aur, cînd оl porţi şi-l plimbi pretutindeni, chiar cînd te duci la biserică, atunci cînd mai cu seamă ar trebui să fugi de el. Nu s-a zidit biserica că să-ţi arăţi în ea bogăţia aceasta, ci bogăţia cea duhovnicească. Tu însă, ca şi cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, aşa te împodobeşti din cap pînă în picioare; imiţi pe cele de pe scenă şi porţi pe tine gunoiul acesta vrednic de batjocură. Din pricina asta sufletele multora se vatămă, iar după terminarea slujbei de la biserică, în case şi la mese, ai să auzi pe cei mai mulţi vorbind tocmai de gătelile acestea. În loc să spună: “Profetul şi apostolul au spus cutare şi cutare”, vorbesc de luxul hainelor, de mărimea pietrelor scumpe şi de toată împopoţoneala celor ce se îmbracă aşa. Aceste discuţii vă fac şi pe voi şi pe casnicii voştri trîndavi spre milostenie. Nici unul din voi n-ar dori să rupă repede ceva din aurăriile acestea şi să hrănească un flămînd. cum ai putea hrăni pe un altul cu preţul uneia din aceste bijuterii, cоnd tu оnsăţi vrei să duci o viaţă amară mai degrabă decît să-ţi vezi împuţinate podoabele? Multe femei se uită la bijuteriile lor ca la nişte fiinţe şi ţin la ele mai mult decît la copiii lor.

- Doamne fereşte! mi se răspunde.

- Arătaţi-mi asta! Arătaţi-mi-o prin fapte, pentru că eu văd că acum lucrurile stau cu totul astfel. Care femeie, stăpînită tare de dragostea de giuvaericale, a prefăcut în bani giuvaericalele ei, ca să smulgă din ghearele morţii sufletul unui copil? Dar pentru ce vorbesc de sufletul unui copil? Care femeie şi-a răscumpărat cu ele sufletul ei pierdut? Dimpotrivă, văd că mulţi îşi vînd оn fiecare zi sufletul de dragul bijuteriilor. Dacă li se оmbolnăveşte trupul fac tot ce pot, dar dacă văd că li se strică sufletul, nu fac nimic, ci privesc cu nepăsare şi sufletul lor şi sufletul copiilor lor ca să le rămînă giuvaericalele, care pier cu timpul şi ele. Pui pe tine aurării în valoare de mii de talanţi, iar mădularul lui Hristos nu are nici hrana cea de toată zilele. Stăpînul de obşte al universului a dat deopotrivă tuturor şi cerul şi cele din ceruri şi masa cea duhovnicească. Tu însă nu-i dai Lui nici pe cele pieritoare, ca să fii legat necontenit cu lanţurile acestea cumplite. Din pricina aceasta miile şi miile de păcate, din pricina aceasta bărbaţii ajung nişte desfrînaţi, pentru că voi, femeile, nu-i faceţi să trăiască creştineşte, nu-i faceţi să filozofeze, ci-i învăţaţi să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate; din pricina aceasta şi cad repede оn braţele desfrоului. Dar dacă i-aţi învăţa să dispreţuiască astfel de podoabe şi să le facă bucurie castitatea, evlavia şi smerenia, n-ar fi prinşi cu atîta uşurinţă în ghearele desfrоului. Poate să se оmpodobească aşa desfrînatele! Ba, chiar mai mult decоt atоta, dar nu pentru bărbaţii voştri!

Obişnuiţi, dar, pe bărbaţii voştri să le placă podoaba aceasta duhovnicească, pe care n-o pot vedea la desfrînate. Mă întrebi cum оl poţi face pe bărbatul tău să capete acest obicei? Îndepărtează de la tine gătelile şi giuvaericalele şi pune-ţi podoaba cea duhovnicească. Aşa îţi vei feri bărbatul de orice pericol, iar tu vei fi preţuită. Dumnezeu te va milui, toţi oamenii te vor admira şi vei avea parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

Ieromonah Savatie (Bastovoi) (cu un cuvint al Sf. Ioan Gura de Aur)

Despre feciorie

Sf. Ioan Damaschin :

Despre feciorie

Cei trupeşti şi cei iubitori de plăceri blamează fecioria şi aduc drept mărturie următorul text: “Blestemat este cel care nu ridică sămînţa în Israel” (Deut. 25,9). Dar noi avоnd оncredere оn Dumnezeu Cuvоntul, care s-a оntrupat din Fecioară, spunem că fecioria este de la început şi că dintru început a fost sădită în firea oamenilor. Omul a fost plăsmuit din pămînt virgin. Din Adam numai a fost făcută Eva. În paradis domnea fecioria. Dumnezeiasca Scriptură spune că atît Adam cоt şi Eva erau goi şi nu se ruşinau (Fac. 2,25). Cînd оnsă au călcat porunca, au cunoscut că erau goi şi, ruşinîndu-se, şi-au cusut lor învelitori. Şi după călcarea poruncii, cînd au auzit: “Pămînt eşti şi în pămоnt te vei оntoarce” (Fac.3,19), cоnd prin călcarea poruncii a intrat moartea оn lume, atunci “a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui, şi a zămislit şi a născut” (Fac. 4,1). Pentru aceea a fost înfiinţată căsătorie, ca să nu se distrugă şi să se desfiinţeze, din pricina morţii, neamul omenesc, pentru că, prin naşterea de copii, avea să se mîntuie neamul omenesc.

Poate că cei care au făcut obiecţia de mai sus vor întreba ce vor să spună cuvintele “Bărbat şi femeie” (Fac. 1,27) şi cuvintele: “Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Fac. 1,28). La acestea vom spune: cuvintele “Creşteţi şi vă înmulţiţi” nu indică numaidecît оnmulţirea oamenilor prin оmpreunarea conjugală. Dumnezeu putea să facă să se înmulţească neamul omenesc şi în alt chip dacă ar fi păzit pînă la sfîrşit necălcată porunca. Dar Dumnezeu, prin preştiinţa Sa, Cel care ştie pe toate înainte de naşterea lor, ştiind că au să calce porunca şi au să fie condamntaţi la moarte, anticipînd aceasta, a făcut bărbatul şi femeia şi a poruncit să crească şi să se înmulţească. Să mergem mai departe în cele spuse şi să vedem şi superioritatea fecioriei, care este tot una cu a vorbi despre castitate.

Poruncindu-i-se lui Noe să intre în corabie, şi încredinţîndu-i-se să păstreze sămînţa lumii, îi porunceşte astfel: “Intră tu şi fiii tăi şi femeia ta şi femeile fiilor tăi” (Fac. 7,7). I-a despărţit pe ei de femei, pentru că trebuia să treacă în curăţie noianul de ape şi potopul acela mondial. Dar după încetarea potopului spune: “Ieşi tu şi femeia ta şi fiii tăi şi femeile fiilor tăi” (Fac. 8,16). Iată este îngăduită iarăşi căsătoria pentru înmulţirea neamului omenesc. Apoi Ilie, conducătorul carului care suflă foc, omul care străbate cerul (4 Regi 2,11), n-a îmbrăţişat necăsătoria şi a fost mărturisit prin înălţarea sa mai presus de oameni? Cine a оnchis cerurile? (3Regi 17,1) Cine a sculat morţii? (3 Regi 17,17-24) Cine a tăiat Iordanul? (4 Regi 2,8) Nu Ilie, care a trăit în feciorie? Dar Elisei, ucenicul acestuia, arătînd aceeaşi virtute, n-a moştenit îndoit darul Duhului, cоnd l-a cerut? (4 Regi 2,9-14) Dar cei trei tineri? Nu prin faptul că au păzit fecioria au ajuns superiori focului, căci, prin feciorie, trupurile n-au putut fi mistuite de foc? (Daniil,3,12-28) Nu vom trece sub tăcere nici pe Daniil, al cărui trup a fost întărit de feciorie оncоt dinţii fiarelor n-au putut să-l înghită (Daniil 6,16-22). Oare Dumnezeu cînd a voit să se arate israeliţilor, n-a poruncit să-şi cureţe corpul? (Ieş. 19,15) Oare preoţii nu se curăţau pe ei înşişi, cînd păşeau în Sfоnta Sfintelor? Oare legea n-a numit curăţenia mare făgăduinţă făcută lui Dumnezeu?

Trebuie aşadar să se înţeleagă în chip mai duhovnicesc porunca legii. Există o sîmоnţă duhovnicească, zămislită prin dragoste şi teamă de Dumnezeu într-un pоntec sufletesc, care suferă şi naşte duhul mоntuirii. Astfel trebuiesc оnţelese cuvintele: “Fericit cel care are sămînţă în Sion şi rude în Ierusalim” (Isaia, 30,9). Este oare fericit, chiar dacă va fi curvar, beţiv, idololatru, numai dacă are sămînţă în Sion şi rude în Ierusalim? Nici un om care cugetă just nu va vorbi aşa.

Fecioria este viaţa îngerilor, оnsuşirea oricărei firi necorporale. Spunem aceasta fără să hulim căsătoria - să nu fie! - căci ştim că Domnul a binecuvîntat căsătoria atunci cînd a trăit printre oameni (In. 2,1-10) şi ştim şi pe cel care a spus: “Cinstită este căsătoria şi patul neîntinat” (Evrei 13,4). Ştim totuşi că fecioria este superioră căsătoriei. Atît оn virtuţi cоt şi оn vicii sоnt grade mai оnalte şi mai joase. Cunoaştem că toţi muritorii, afară de începătorii neamului omenesc, sоnt odrasle ale căsătoriei. Aceia sînt plăsmuiri ale fecioriei şi nu ale căsătoriiei. Necăsătoria, însă, după cum am spus, este imitarea îngerilor. Prin urmare pe cоt este superior оngerul omului, pe atоt mai cinstită este fecioria decоt căsătoria. Dar ce spun înger? Оnsuşi Hristos, slava fecioriei, născut numai din Tatăl fără de început, neseminal şi fără de împreunare, dar şi întrupat pentru noi fără de împreunare din Fecioară şi făcut om asemenea nouă, Însuşi a arătat în el Оnsuşi fecioria cea adevărată şi desăvîrşită. Pentru aceea nici nu ne-a poruncit-o, “căci nu toţi pricep acest cuvînt” (Mt. 19,11), după cum Însuşi a spus. El însă, prin faptă, ne-a învăţat şi ne-a împuternicit spre aceasta. Dar cui nu-i este clar că acum fecioria domneşte între oameni?

Bună este naşterea de copii, pe care o aduce căsătoria! bună este căsătoria din pricina destrăbălărilor! (1Cor. 7,2) Căsătoria le curmă pe acestea şi nu îngăduie furiei poftei să fie mînată spre fapte nelegiuite, din pricina împreunării legale din căsătorie. Bună este căsătoria pentru cei care nu se pot înfrоna! Dar mai bună este fecioria, deoarece cultivă naşterea de copii ai sufletului şi aduce lui Dumnezeu rugăciunea, ca un fruct copt. “Cinstită este căsătoria şi patul neîntinat, dar pe curvari şi pe preacurvari îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13,4).

Despre beţie

Despre betie - referiri biblice

BETIA
144. - Crestinii sint membrii ai imparatiei lui Dumnezeu, neam sfint (I Petru 2, 9). Ei pot folosi vinul, dar cu masura si rar, caci betivii nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6,10, Gal. 5,21). Clericii se socotesc a fi floarea crestinatatii, tot ceea ce lumea crestina are mai bun, mai moral, mai sfint si mai devotat intru a trai in adincime viata lui Hristos, dupa exemplul lui Iisus. Deci, oricare om sa se fereasca de betie, caci si legea veche opreste de la betie (Lev., 10, 9) si cea noua la fel (I Tim. 3,3-8; Tit l, 7), pentru ca este pacat de moarte sufleteasca pentru orice om si-l duce la ticalosie trupeasca si familiala - si in plus, rodeste sminteala ucigasa de aproapele (Matei 18,6; Marcu 9,4547).
145. -"Episcopul, prezbiteiul sau diaconul obisnuindu-se cu jocul de table sau cu betia, ori sa inceteze, ori sa se cateriseasca" -Apost. 42.
146. -"Ipodiaconul, citetul sau cintaretul, asemenea facind (adica sau joaca table, sau bea), ori sa inceteze, ori sa se afuriseasca; asemenea si mireanul' -Apost. 43.
147. -"Preotul care va bea la circiuma, sau va juca, sau va cinta mireneste, sa se goneasca din preotie" -PBG, 35. "Daca vreun cleric ar fi gasit ospatindu-se (cu desfatare) in circiuma, sa se afuriseasca, afara de imprejurarea drumetiei, cind de nevoie va fi silit sa manince in ospatarie" Apost. 54.
148. -"Clericilor nu li se cuvine a minca si a bea in circiuma, afara numai daca sint impinsi de nevoia strainatatii" - Cartag. 40.
149. -"Femeia betiva sa nu se pricestuiasca pina ce nu va lasa sa nu mai bea" -PBG 88.
150. -"Omul mirean de se va imbata si va varsa, sa se pocaiasca 60 de zile, iar de se va pricestui cu Sf. Taine si dupa aceea va varsa, sa nu se pricestuiasca nici in postul mare si nici la Sf. Petru si peste toate sfintele posturi sa se pocaiasca; iar, de va fi facut aceasta intru acele sfinte posturi mari, sa nu se pricestuiasca peste tot anul, pina in 200 de zile si metanii 12 pe zi" -PBG, 88.
151. -"Cade-se preotului sa saza la masa in frica lui Dumnezeu, sa manince si sa bea cite putintel si sa se socoteasca a fi sluga, caci Scriptura graieste: preotul care se imbata, cum va judeca drept acest pacat la altii; nu zic Scripturile sa nu bei vin, ci sa bei, dar sa nu te imbeti, caci tot betivul saraceste si pierde mintea si mult rau face si, pe sine se sugruma si sufletul lui si-l da diavolului" -PBG, 140.


CITATE ADUNATE DIN SFINTII PARINTI
__________________
Ingerul a strigat celei pline de dar: Curata Fecioara, bucura-te, si iarasi zic: bucura-te, caci Fiul tau a inviat a treia zi din mormant! Lumineaza-te, lumineaza-te, Noule Ierusalime, caci slava Domnului peste tine-a rasarit! Salta, salta acum si te bucura, Sioane!Iar tu, Curata Nascatoare
de Dumnezeu, veseleste-te intru invierea Celui nascut al tau!

joi, 23 aprilie 2009

Izvorul Tamaduirii sau praznicul Maicii Domnului 24 aprilie

Sarbatoarea Izvorului Tamaduirii este legata de o minune si aminteste de sfintirea bisericii Maicii Domnului, de langa Constantinopol, care a fost ridicata pe locul unui "izvor purtator de viata"

La doar trei zile de la incheierea sarbatorii de Pasti, crestinii sunt astazi din nou in sarbatoare. În vinerea din Saptamna Luminata, crestinii ortodocsi sarbatoresc Izvorul Tamaduirii, un praznic inchinat Maicii Domnului si menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mntuirii. În bisericile ortodoxe, dupa Sfnta Liturghie urmeaza o slujba mult indragita de credinciosi, slujba de "aghiazma mica". Slujba de "aghiazma mare" se face in ajunul Bobotezei iar atunci se sfinteste apa pentru tot restul anului. Ca si de Boboteaza, credinciosii vin sa ia aghiazma, credinta si speranta in forta binefacatoare si curativa a apei sfintite facnd sa se formeze cozi la fntnile bisericilor. Tot in aceasta zi se sapa fntnile si se cauta izvoarele, existnd credinta ca acestea vor avea apa din abundenta si nu vor seca in verile secetoase. Sarbatoarea Izvorului Tamaduirii este legata de o minune si aminteste de sfintirea bisericii Maicii Domnului, de lnga Constantinopol, care a fost ridicata pe locul unui "izvor purtator de viata", in secolul al V-lea, de catre imparatul Leon cel Mare. Penticostalul relateaza ca, inainte de a ajunge imparat, in timp ce se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului, Leon a intlnit un orb ratacit, care l-a rugat sa-i dea apa si sa-l calauzeasca pe drumul spre cetate. Leon a patruns in desisul din apropiere dupa apa, dar nu a gasit. Însa, pe cnd se intorcea, a auzit-o pe Maica Domnului spunndu-i ca izvorul se afla in apropiere si sfatuindu-l sa unga ochii orbului cu apa. Îndata orbul si-a recapatat vederea. Dupa ce a ajuns imparat, Leon a facut lnga acel izvor o biserica, unde s-au savrsit apoi multe minuni. Legendele mai spun ca imparatul Iustinian, suferind de boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din izvor, despre un mort inviat, de demoni exorcizati, de imparatul Leon Înteleptul, vindecat de piatra la rinichi, de Stefan Patriarhul, scapat de oftica, de imparatul Roman Lecapenul, vindecat de o boala de stomac. Un caz asemanator s-a petrecut la Lourdes, Franta, unde, in 1858, Maica Domnului s-a aratat tinerei Bernadette. Sfatuita de Maica Domnului, copila a scormonit cu minile pamntul si de acolo a tsnit un izvor bogat, cu apa caruia, mai bine de un secol, s-au facut nenumarate minuni si vindecari ale celor care au crezut in puterea Fecioarei.

miercuri, 22 aprilie 2009

15 motive pentru a-i citi copilului zilnic


Iata 15 motive pentru a-i citi copilului zilnic:

* imbogateste cunostintele copilului despre lumea creata de Dumnezeu si despre locuitorii sai
* e un mijloc necostisitor de petrecere a timpului liber
* asigura o activitate centrata pe familie, care va face placere tuturor, oriunde, oricand
* asigura subiecte interesante pentru conversatiile, hobby-urile sau alte activitati ale familiei voastre
* e o oportunitate pentru a descoperi eroi si modele de rol mult mai interesant si mai pozitiv decat prin intermediul tv-ului
* dezvolta imaginatia
* imbunatateste abilitatea copilului de a se concentra si dezvolta atentia
* dezvolta abilitatea de ascultator a copilului
* asigura copilului o practica necesara in a prevedea urmarile unei actiuni si de a gandi critic
* mareste abilitatea copilului de a gandi simbolic si de a vizualiza concepte abstracte
* consolideaza intelegerea limbajului si evidentiaza diferenta dintre comunicarea "de conversatie" si cea formala
* dezvolta vocabularul copilului, fara cuvinte "colorate"
* stimuleaza si incurajeaza gandirea creativa, pastrarea unui jurnal, etc.
* e aproape cel mai important lucru pe care il poate face un parinte pentru a-si pregati copilul sa invete din alte surse
* este distractiv!

Despre rolul femeii in Biserica Ortodoxa

Iubiti credinciosi si credincioase,

Intrucat saptamana viitoare, pe 22 Iulie, Biserica noastra sarbatoreste pe Sfanta Maria Magdalena iar pe 25 Iulie pe diaconitele Elisanthia, Martyria, Palladia si Olimpia, m-am gandit ca ar fi potrivit sa spun astazi cateva cuvinte despre rolul femeii in cadrul Ortodoxiei.

Dupa cum bine stiti, inca de la inceputurile crestinismului si pana in zilele noastre, femeile au jucat un rol deosebit de important, fiind ucenice ale Mantuitorului, binevestitoare, facatoare de minuni si tamaduitoare, proorocite si diaconite.
Mai putin stiut este insa faptul ca femeile au fost si apostoli. Sf. Maria Magdalena, de exemplu, este trecuta in calendarul ortodox romanesc ca "Sfanta Mironosita intocmai cu Apostolii", dar in vechile scrieri bisericesti ea este numita "Apostol catre Apostoli", intrucat ea a binevestit celor 12 Apostoli Invierea Domnului.
Dar Sf. Maria Magdalena nu este singura femeie-Apostol; obisnuiti fiind cu cei 12 Apostoli barbati, existenta femeilor apostoli ne poate aparea la prima vedere ca o dezvaluire noua, cand in realitate Scriptura si in special epistolele Sfantului Pavel, ne vorbesc despre numeroase femei carora li s-a dat titlul de apostoli.
In Epistola sa catre Romani, Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre femeile "impreuna lucratoare cu mine in Iisus Hristos" (16.3) ceea ce nu inseamna altceva decat femei-apostoli.
Adevarata invatatura ortodoxa, recunoaste pe toate cele ce au lucrat impreuna cu Sf. Pavel ca femei-apostoli: Iunia (17 Mai), Priscila (13 Februarie), Apphia (22 Noiembrie) si Nympha (28 Februarie).

Despre Sfanta Iunia, care fusese intemnitata impreuna cu Sf. Pavel si pe care acesta o numeste "vestita intre Apostoli" (16.7), Sf. Ioan Gura de Aur spune urmatoarele: "O, cat de mare trebuie sa fi fost credinta si spiritul de sacrificiu al acestei femei, ca sa fie demna de titlul de apostol" (Migne 60-669).

Dar sirul femeilor-apostoli nu se opreste aici, ci continua cu Sf. Mariamna si Foteina (Februarie 17 si respectiv 26), cu Sf. Tecla (24 Septembrie) careia Sf. Pavel insusi i-a incredintat propovaduirea Evangheliei lui Hristos, deasemenea Sfanta Horaiozela, caruia Sf. Andrei cel Dintai Chemat si primul Patriarh al Constantinopolului, i-a incredintat continuarea apostolatului sau, si multe altele.
Femeile Apostoli propovaduiau, faceau minuni, tamaduiau si multe dintre ele, asemenea Sfintei Tecla au murit ca martire pentru cauza Bisericii lui Hristos.

Dupa cum arata Sf. Pavel in prima sa epistola catre Corinteni (12.28) dupa Apostoli urmeaza imediat Proorocii si trebuie sa ne amintim ca un mare numar de femei prooroceau in Biserica primara, intrucat harul Duhului Sfant se pogorase asupra tuturor celor ce se aflau in odaia de sus, fara deosebire de sex.
Poate ca cele mai cunoscute dintre proorocite ne sunt cele patru fiice ale binevestitorului Filip, despre care se vorbeste in Fapte (21:8-9). Vedem dar ca, prin toate aceste femei prooroci s-a indeplinit cuvantul care spune "voi turna din Duhul Meu peste tot trupul si fii si fiicele voastre vor prooroci" (Fapte 6.17).

Dragii mei,
Un alt mare rol pe care femeile l-au jucat in cadrul Bisericii noastre, dar care din pacate a disparut in zilele noastre este Diaconatul.
Prima din lungul sir de diaconite a Bisericii este Phoebe, care a trait intr-un oras din apropierea Corintului.
In Epistola sa catre Romani, Sf. Apostol Pavel o numeste "diaconos", adica diacon si nu diaconita asa cum a fost tradus in Biblia de la Bucuresti. Sfintei Phoebe (3 Septembrie) i-au fost incredintate misiuni importante in cadrul Bisericii din Cenchreae dar totodata ea a indeplinit misiuni in afara granitelor, fiind trimisa la Roma de insusi Sf. Pavel.
Alte binecunoscute diaconite, pe care le serbam pe data de 25 Iulie, sunt: Elisanthia, Martyria, Palladia si Olimpia.
Dintre ele se remarca desigur Sf. Olimpia (sau Olimpiada), care dupa cum stiti a fost o infocata aparatoare a Sfantului Ioan Gura de Aur, atunci cand imparateasa Eudoxia, cu concursul patriarhilor Alexandriei si Antiohului, l-au surghiunit pe acesta.
Din cele 17 scrisori pe care Sf. Ioan Hrisostom le-a trimis Sfintei Olimpia, putem vedea cat de mult acesta o pretuia si o respecta. La randul sau, Olimpia a infruntat orice persecutie, inclusiv exilul si pierderea comunitatii de femei, pe care o intemeiase la Catedrala Sf. Sofia si in care pusese atata truda, decat sa-l tradeze pe acest Sfant Parinte al Bisericii, atunci cand toti ceilalti il parasisera.

Din pacate insa, incepand cu secolul IV, imediat dupa evenimentele legate de surghiunirea Sfantului Ioan Gura de Aur, se face simtita in cadrul Bisericii o tendinta de minimalizare a diaconatului femeii, care dispare apoi cu totul in perioada dintre secolele XII si XIII.
Exista insa sperante intemeiate, ca situatia ecleziastica a femeii in cadrul Bisericii Ortodoxe sa fie revizuita, intrucat o parte din ierarhii contemporani sunt hotarati sa se intoarca la valorile fundamentale ale Bisericii, care au fost stabilite de Sfintii Parinti ai Ortodoxiei.

In incheiere as vrea sa subliniez poate cel mai important aspect legat de rolul femeii in cadrul crestinismului.
Pana la Iisus Hristos, traditia iudaica interzicea femeii accesul la invatatura religioasa, iar rabinii nu puteau invata pe femei in public sau in particular.
Domnul nostru, a daramat insa aceasta bariera, prin faptul ca a chemat atat pe barbati, cat si pe femei sa-I urmeze (Luca 8.1) dar totodata, asa cum se relateaza in Luca 10: 38-42, El Insusi a invatat pe femei.
Dupa cum va amintiti, cand Iisus vizita Betania, impreuna cu apostolii, a intrat in casa Martei care avea o sora numita Maria. In timp ce Marta, se ocupa cu pregatirea bucatelor, Maria "s-a asezat la picioarele" Domnului si asculta cuvintele Lui. Trebuie neaparat retinut ca expresia rabinica de "a sta la picioarele cuiva" insemna "a invata de la cineva" sau de "a fi discipolul cuiva".
Maria si-a asumat astfel un rol care la acea vreme nu se cuvenea decat barbatilor si de aceea sora sa Marta i-a spus Domnului sa o trimita inapoi in bucatarie. De aceea cuvintele Domnului:"Maria partea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea" reprezinta respingerea de catre Hristos a ideii ca femeia nu se poate ocupa decat cu grijile casnice.
Domnul nostru, a oferit astfel femeii un nou rol si o noua misiune.
Asemenea Sfintei Maria din Betania (4 Iunie) multe femei si-au asumat raspunderi si roluri noi inafara celor casnice si au urmat lui Hristos.
Tot din Evanghelie putem afla ca, spre deosebire de barbati, femeile ce-L insoteau pe Hristos, nu L-au parasit in momentul in care a fost prins si s-au aflat la picioarele crucii Sale pe Golgota.
Tot ele, au mers la mormantul Lui in prima zi a saptamanii si au gasit piatra rasturnata, iar Iisus S-a aratat intai Mariei (Ioan 20;17) si i-a spus: "Mergi la fratii Mei si le spune: Ma sui la Tatal Meu si La Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si la Dumnezeul Vostru", iar ea a alergat intr-un suflet si le-a spus ucenicilor vestea cea buna (evanghelia), devenind astfel primul propovaduitor al Invierii Domnului.

Iubiti credinciosi si credincioase,
Din acele timpuri si pana in zilele noastre, femeile au luptat si au aparat Biserica in toate perioadele de criza si la toate nivelurile sociale.
Imparatesele bizantine au sustinut Consiliile de la Efes, Chalcedon si Niceea II; imparateasa Teodora a salvat practic Ortodoxia in anul 843, iar imparatesele Pulcheria, Irina si altele, au fost puternice aparatoare ale Bisericii, adaugand la coroanele lor imparatesti, aure ce niciodata nu pier.
De aproape doua mii de ani, in nenumarate manastiri, femeile au slujit lui Hristos, s-au rugat pentru tot poporul si au ajutat pe cei bolnavi si necajiti.
Din vremurile lui Nero si pana in cele ale prigoanei comuniste, de cate ori Biserica a fost persecutata, femeile au platit cu libertatea sau chiar cu propria viata, tribut pentru credinta noastra, si de aceea in calendarul ortodox sunt trecute numele atator sfinte si martire.

Se cuvine astfel, ca sa nu uitam niciodata sacrificiul lor, iar ierarhia contemporana, sa gaseasca modalitati de a le deschide tot mai mult accesul la viata Bisericii, pentru ca ele sa-si poata pune in valoare tot mai mult calitatile ce le-au fost daruite de la Dumnezeu.

In numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh,
Amin.

Cum să ne alegem duhovnicul ?

Discuţiile dintre cei care se apropie de Biserică şi cei care merg la slujbe de ani de zile sunt, pentru cei dintâi, prilejuri de lămurire, prilejuri de a dobândi răspunsuri la întrebările care îi frământă.
Răspunsul unui om poate fi mai de folos decât citirea unei cărţi întregi. Răspunsul venit în urma unei experienţe are o mare valoare pentru cel care nu are timp sau nu are tragere de inimă să caute acest răspuns în cărţi.
Există două feluri de întrebări: unele simple, al căror răspuns poate fi dat de către orice creştin care are o experienţă de ani de zile în viaţa Bisericii, şi altele grele, al căror răspuns necesită o experienţă duhovnicească foarte înaltă, în lipsa căruia problema discutată poate fi înţeleasă greşit.
La astfel de probleme îi este mult mai de folos omului să afle direct răspunsurile Sfinţilor Părinţi sau ale părinţilor îmbunătăţiţi din vremurile noastre.
Totuşi, oamenii prea nu au timp (sau se lenevesc) să cerceteze scrierile duhovniceşti. Răspunsurile pe care le obţin întrebându-i pe alţii nu sunt însă la aceeaşi măsură. Ba mai mult încă, dacă cel care răspunde are o oarecare agonisire strict intelectuală din citirea cărţilor sfinte, va putea da răspunsuri nepotrivite, nefiind în stare să se folosească aşa cum trebuie de cele citite. Pentru că învăţătura ortodoxă nu este un simplu curs de filosofie pe care, după ce îl învaţă, cineva poate da răspunsuri precise la orice întrebare privitoare la cunoştinţele prezentate în curs.
Învăţătura creştină nu poate fi înţeleasă decât de către cei care îşi armonizează cunoaşterea cu trăirea. Hristos nu vine automat în inimile celor care citesc mii de pagini din cărţile duhovniceşti, fie ele şi toate volumele din Filocalie plus colecţia de Părinţi şi scriitori bisericeşti. Hristos vine la cei care merg pe calea cea îngustă a Evangheliei.
Ar fi bine ca oamenii să îi întrebe pe preoţi despre nelămuririle lor. Numai că aceasta se întâmplă abia după ce oamenii conştientizează importanţa legăturii cu preotul, şi nevoia unui preot care să îi călăuzească pe drumul spre rai.
Până să înţeleagă nevoia unei călăuze, cei care vin de puţină vreme la biserică îşi făuresc un sistem propriu de înţelegere a credinţei creştine.
Lumea exterioară - cu contradicţiile ei, cu poticnirile ei, cu ciudăţeniile ei - îl determină pe om să îşi creeze anumite baraje de apărare. Omul caută un echilibru, inventează mijloace de supravieţuire, se simte ca un animal încolţit, care se luptă să nu fie nimicit de către cei mai puternici decât el. Omul îşi creează propriul mod de a vedea lumea, de a o înţelege, de a-i răspunde. Câţi oameni, atâtea filosofii.
În momentul în care omul se apropie de Biserică, are tendinţa de a o supune aceluiaşi filtru prin care trece tot ce îl înconjoară, are tendinţa de a-şi forma o viziune originală a Bisericii. Această atitudine este firească în măsura în care el nu a înţeles că Biserica este Trupul lui Hristos, Trup căruia el îi este mădular sau, dacă nu a primit încă Taina Botezului, Trup din care este chemat să facă parte.
La început, omul se vrea un simplu observator, un analist al vieţii bisericeşti. Încetul cu încetul, el conştientizează tensiunea dintre filosofia proprie şi viaţa Bisericii. Îşi dă seama că Biserica este locul în care nu numai „grija cea lumească” trebuie să o lepădăm, ci trebuie să lepădăm şi toată înţelepciunea cea deşartă a acestei lumi. Atunci se află într-un moment de cumpănă: ori îmbrăţişează Ortodoxia, şi îşi modelează viaţa după învăţătura şi filosofia Bisericii, ori rămâne cu idolii săi, fiind ortodox prin Botez, dar protestant prin gândire (protestant nu în sensul limitat în care ar considera icoanele chipuri cioplite sau în care ar nega importanţa Sfintei Tradiţii, ci în sensul în care ar preţui mai mult punctul său de vedere, propriile sale opinii, decât adevărul pe care îl propovăduieşte Biserica).
Există mai multe motive pentru care unii preferă să fie „protestanţi”. Nu sunt de acord cu posturile, care li se par aspre, sau nu vor să înţeleagă că învăţătura despre reîncarnare este eretică. Nu vor să sărute mâna preotului, sub pretext că şi acesta este păcătos ca toţi ceilalţi, sau nu vor să înţeleagă că omul nu se trage nici din maimuţă, nici din peşte şi nici din cine ştie ce lighioană, rudă cu dinozaurii. Şi pentru că nu vor să se smerească, dar pentru că totuşi se tem să nu îşi piardă mântuirea, ei vin la biserică, ba chiar se spovedesc după cum cred ei că e bine, şi nu rareori ajung şi la Sfântul Potir, convinşi că sunt pe drumul cel bun.
Nu trebuie judecaţi prea aspru: dintre aceştia, mai devreme sau mai târziu, unii îşi vor înţelege greşeala şi vor porni pe drumul cel bun. Oscilările lor au fost doar paşi mărunţi, ocolişuri trecătoare, dar care şi-au aflat în cele din urmă sfârşitul. Nimeni nu vine la biserică sfânt. Concepţiile noastre sunt pe măsura trăirii noastre. „Cine se roagă este teolog, şi cine cu adevărat este teolog se roagă”, spune un cuvânt de demult. Altfel spus: „Cine trăieşte ortodox gândeşte ortodox, şi cine gândeşte ortodox trăieşte ortodox”. Trăirea şi filosofia adevărată sunt interdependente. Este firesc ca cei care vin de puţină vreme la biserică să aibă foarte multe minusuri nu numai în ceea ce priveşte cunoştinţele lor religioase, ci şi în ceea ce priveşte modul în care receptează aceste cunoştinţe. Dar numai cei care persistă în idolatria lor religioasă, numai cei care nu vor cu nici un chip să se rupă de modul protestantizat de înţelegere a Ortodoxiei, numai aceştia sunt fii vitregi ai Bisericii.
Există oameni care, spre deosebire de protestanţii la care am făcut referire în rândurile de mai sus, au ajuns la biserică tocmai pentru că au fost sufocaţi de idolii lor. S-au săturat să aibă puncte de vedere discutabile, s-au săturat să îşi tot modifice părerile în funcţie de elemente variabile, s-au săturat de nestatornicie. Cameleonismul i-a dus într-o fundătură în care aveau de ales între a-şi nega starea de fapt, păcălindu-se pe ei înşişi că totul e în regulă, şi a ajunge la disperarea care poate degenera în sinucidere sau a alerga la Dumnezeu, Cel care poartă de grijă tuturor făpturilor Sale.
În momentul în care omul are curajul să alerge spre Dumnezeu ca fiul risipitor, el vine în Biserică hotărât să se lepede de toate căderile sale şi să părăsească toată filosofia cea deşartă care i-a întunecat mintea.
Ritmul în care oamenii dobândesc un mod de înţelegere ortodox asupra Bisericii şi a lumii întregi este asemănător cu ritmul în care ei sporesc în lupta cu patimile şi cu poftele care le-au întinat sufletele.
Mulţi ar vrea să devină sfinţi într-o clipă, să se vindece pentru totdeauna de căderile lor şi să nu mai cunoască decât virtutea. Dar, cu tot elanul lor, nu rezistă mult în această stare caracteristică începătorilor. Războiul pentru tămăduirea sufletului este de durată. Tot aşa, mulţi ar vrea ca într-o clipă să părăsească propriul mod de înţelegere a adevărului, şi să dobândească aşa numitul cuget al Bisericii, ar vrea să dobândească înţelepciunea Sfinţilor Părinţi. Numai că această înţelepciune nu se dobândeşte la comandă: e nevoie de lepădare de sine, de o nevoinţă aprigă şi mai ales de primirea harului dumnezeiesc pentru ca un înţelept al acestei lumi să primească înţelepciunea cea adevărată.
În momentul în care cineva vine la biserică hotărât să renunţe la adevărurile relative (care nu au făcut altceva decât să usuce sufletul) şi să primească învăţătura ortodoxă, contactul cu preotul şi cu ceilalţi credincioşi este de o importanţă covârşitoare.
Nu vom insista aici asupra binefacerilor pe care le aduce o astfel de întâlnire. Ci vom încerca să atragem atenţia asupra anumitor situaţii nedorite, care totuşi nu sunt rare.
Vom prezenta aici câteva dintre acestea, fără a avea intenţia de a trata în amănunt subiectele, ci numai de a sensibiliza cititorii faţă de probleme cum sunt: cât de deasă trebuie să fie spovedania, care sunt păcatele care nu trebuie spuse la spovedanie şi dacă nu este mai bună spovedania la un ieromonah decât spovedania la un preot de mir.
„Trebuie să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti de patru ori pe an, că aşa învaţă Biserica...” Iată unul dintre cele mai dese sfaturi pe care le primeşte cineva care vine la biserică de la unii care îşi închipuie că au o „experienţă vastă” în trăirea ortodoxă şi care, fără a-şi fi tămăduit propriul suflet, încearcă să îi vindece pe alţii.
De câte ori ar trebui să se spovedească credincioşii într-un an? Dacă am da un răspuns precis, dacă am spune un număr mai mare, mai mic sau egal cu cel din sfatul reprodus mai sus, ne-am afla în înşelare.
Ce este spovedania? Este calea de vindecare a sufletului. De ce se spovedesc oamenii? Ca să ia iertare de păcate şi să înceapă lupta cea bună pentru dobândirea mântuirii. Acest început bun este legat, de multe ori, de primirea Sfintelor Taine. Dar cei care sunt opriţi de la împărtăşanie, pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, nu sunt opriţi de la a duce lupta cea bună. Ci dimpotrivă.
Dacă oamenii se spovedesc pentru a lua iertare de păcate, ar trebui să ne întrebăm nu de câte ori pe an ar trebui să ne spovedim, ci cât de des păcătuim, cât de des facem păcate care ne rup de Dumnezeu.
Este adevărat că orice păcat întinează sufletul, şi nu putem spune că, după ce am făcut păcate mici, sufletele noastre au rămas curate.
Care sunt păcatele pentru care trebuie să ne spovedim fără şovăială, şi care sunt păcatele pentru care putem aştepta spovedania din următorul post? Nici această întrebare nu poate primi un răspuns constând într-o listă iezuită, care să conţină perioada în care ar trebui spovedit fiecare păcat înainte de a se înrădăcina în suflet.
O atitudine modernistă o au preoţii care consideră că în vremurile de apostazie în care trăim ar putea face pogorăminte pe măsură, astfel încât creştinii să se spovedească măcar de două ori pe an, de Paşti şi de Crăciun, dacă nu pot în fiecare din cele patru posturi.
O boală avea un tratament destul de eficace: cei care luau o anumită doctorie se vindecau în câteva zile. Dar de la un an la altul, boala a început să ia forme din ce în ce mai grave. Doctorii, îngrijoraţi de evoluţia ei, s-au mulţumit să afirme că doctoria trebuie luată în cantităţi din ce în ce mai mici.
O întrebare pentru copii: oare a putut da roade un astfel de tratament? Copiii ar răspunde într-un glas: nuuuu.
O întrebare pentru adulţi: ar putea da roade un astfel de tratament? Răspunsul nu este greu de găsit: „Nu. Numai dacă tratamentul iniţial, fiind greşit, a fost mai ineficient decât cel din urmă. Numai dacă doctoria era dată iniţial într-o cantitate prea mare”.
În cazul epidemiei de păcate care domneşte astăzi nu putem spune că spovedania în cele patru posturi este prea deasă. Preoţii care, din prea multă dragoste pentru credincioşi, sunt prea îngăduitori îi îndepărtează pe oameni de Biserică fără să îşi dea seama, pentru că nu le dau tratamentele potrivite.
„Îmi este frică să nu pierd credincioşii dacă nu sunt atât de îngăduitor...” – îmi spunea un slujitor al altarului. Tocmai ca să nu se piardă, credincioşii au nevoie de spovedanie deasă. Nu este o dovadă de dragoste din partea doctorului să lase ca boala pacienţilor să se agraveze, ca nu cumva tratamentul să producă indispoziţii bolnavilor. Dovada dragostei ar fi să îi cerceteze imediat după ce au aflat de primele simptome ale bolii.
Privitor la spovedania foarte deasă, trebuie amintit şi faptul că au existat credincioşi care au ajuns la o înaltă părere de sine: spovedindu-se foarte des, au ajuns să se considere deasupra celor care se spovedesc mai rar. Au ajuns să confunde deasa spovedanie cu un semn al sporirii duhovniceşti, şi au transformat spovedania într-o cale de a se lăuda în faţa preotului cu virtuţile lor: în loc să spovedească faptul că îşi judecă aproapele sau că sunt iubitori de sine, ei spovedesc lucruri neimportante, ca să pară cât mai sporiţi în ochii duhovnicilor. Oricum, astfel de situaţii nu sunt multe. Şi nu trebuie să fie o piatră de poticnire pentru cei care îşi dau seama că au nevoie de spovedanie deasă.
Vom trece la prezentarea unui alt sfat standard: „La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl oboseşti pe părintele. Numai în spovedaniile de la mănăstiri părintele te ia la puricat. Aici, în lume, preoţii sunt mai înţelegători, văd altfel lucrurile...”.
Acest sfat este dat de obicei de către creştinii cu viaţă căldicică celor care vor să afle cât mai multe despre spovedanie.
Experienţa primei spovedanii este hotărâtoare. Dacă prima spovedanie este făcută aşa cum trebuie, omul începe cu adevărat o viaţă nouă. Tocmai de aceea diavolul încearcă să transforme această Taină într-o practică banală. În cărţile monahale se fac dese referiri la râvna începătorilor: cei care iau asupra lor crucea călugăriei sunt povăţuiţi să păstreze cu grijă această râvnă, ca pe o comoară. O râvnă asemănătoare o au cei care se spovedesc pentru prima dată. De această primă spovedanie depinde în mare măsură viitorul lor duhovnicesc. Amprenta acestei spovedanii este foarte puternică.
Dacă la această spovedanie sunt trecute cu vederea anumite păcate, sufletul nu poate primi tămăduirea. La citirea rugăciunilor de dezlegare, preotul spune credincioşilor că „orice păcate veţi ascunde, îndoite le veţi avea...”.
Este foarte greu acest cuvânt, dar cine nu ţine seama de el contestă întreaga procedură de tămăduire a spovedaniei. Sufletul nu este de lemn, să poată fi cioplit cu dalta. Nu există o procedură magică de tămăduire a sufletului. Cine respinge învăţătura Bisericii despre spovedanie şi nu se spovedeşte sincer nu poate primi iertarea păcatelor.
Nu putem deci inventa o nouă cale de tămăduire a sufletelor. Dacă oamenii nu îşi spovedesc păcatele, nu se vor putea îndrepta. Dacă ar fi stat în puterea oamenilor să se îndrepte prin propriile puteri, atunci nu ar mai fi fost nevoie de spovedanie.
Diferenţierea între spovedania de „mănăstire” şi spovedania de parohie este unul dintre indiciile că oamenii au o concepţie greşită în privinţa acestei Sfinte Taine. Majoritatea duhovnicilor de la mănăstiri au o altă rânduială de spovedanie decât duhovnicii de parohie: spovedesc după îndreptarele de spovedanie sau pun întrebările din Moliftelnic. Este firesc că atunci când un preot de mănăstire stă şi dă sfaturi pentru îndreptarea fiecărui păcat, credinciosul se simte mai folosit duhovniceşte. Nu judecăm aici de ce, de regulă, preoţii de mir sunt mai îngăduitori la spovedanie decât preoţii din mănăstiri (e adevărat că uneori cei din urmă folosesc îndreptare de spovedanie care conţin şi păcate discutabile: „m-am rugat la Dumnezeu având ochii închişi...”; sunt scrieri duhovniceşti în care se recomandă închiderea ochilor la rugăciune tocmai pentru ca mintea să se adune mai bine; oricum, spovedaniile în care se ţine seama de aceste îndreptare imperfecte sunt de preferat spovedaniilor făcute la întâmplare, după criterii subiective şi îndoielnice).
Repetăm: nu ne vom ocupa aici de motivele pentru care, de regulă, preoţii de mănăstire dau dovadă de mai multă acrivie în ceea ce priveşte spovedania. Ci ne vom ocupa de celălalt aspect, şi anume cel al atitudinii unor credincioşi faţă de spovedania la preotul de mănăstire şi la preotul de parohie.
„La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl oboseşti pe părintele...” Asemenea atitudine faţă de spovedanie este greşită. Păcatele care intră cel mai lesne în această categorie sunt cele legate de viaţa intimă a soţilor.
Adoptând o atitudine protestantă, unii soţi nu mai înţeleg familia ca pe o cale a împlinirii iubirii, în care pruncii sunt o binecuvântare de la Dumnezeu, ci o înţeleg ca pe un mijloc de satisfacere a poftelor şi a dorinţelor egoiste, copiii nefiind decât piedici nedorite sau puţin dorite. Numărul mare de avorturi arată că mulţi oameni nu înţeleg legătura dintre dragostea trupească şi rodul acesteia - care sunt copiii.
Creştinii ştiu că avortul este un mare păcat. Dar nu toţi creştinii au o concepţie creştină în ceea ce priveşte unirea trupească. Fugind de responsabilitatea creşterii copiilor, ei resping de fapt ceea ce este dragoste; transformă unirea trupească în satisfacerea poftelor trupeşti.
Amintim aici faptul că unele mijloace anticoncepţionale nu fac altceva decât să ucidă embrionul abia format, iar femeile care le folosesc fac avorturi (care, chiar dacă nu sunt conştientizate ca atare, tot crime sunt; este adevărat şi faptul că doctorii care prescriu sau farmacistele care vând astfel de produse ar trebui să le atragă atenţia beneficiarelor asupra efectelor acestor pastile; dar nu o fac decât în rare cazuri). Aşa-numitele „pilule post-contact” omoară embrionii. Steriletul împiedică numai dezvoltarea embrionului, nu şi formarea acestuia, şi determină implicit avorturi incipiente (în marea majoritate a cazurilor, aceste avorturi nu sunt simţite de către femeile care nici nu îşi dau seama că au fost mame, embrionul eliminat în perioada de necurăţie neavând prea mult timp şi nici loc pentru a se dezvolta; dar aceste avorturi nu sunt mai puţin crime decât avorturile programate).
Se poate pune întrebarea: ce legătură are folosirea steriletului cu alegerea duhovnicului? Cum un autor îşi permite să amestece două subiecte atât de diferite, cel al povăţuitorului duhovnicesc cu cel al mijloacelor anticoncepţionale?
O astfel de întrebare ar trăda însă imaturitate duhovnicească. Credinţa ortodoxă nu este trăită numai în spaţii cu o trăire spirituală aleasă. Nu toţi fiii Bisericii îşi petrec vremea având grijă de sufletele lor. Unii îşi împart timpul liber între slujba de duminică, singurul moment duhovnicesc din săptămână, şi momentele de satisfacere a diferitelor patimi. Dar scopul Bisericii nu este acela de a se ocupa numai de oile cele cuminţi, ci este de a-i aduce pe toţi la mântuire. În această situaţie, a nu face referire la un păcat în care cad unele dintre femeile care se consideră creştine ar fi o dovadă de ipocrizie (şi nici păcatul soţilor nu trebuie trecut cu vederea - doar femeia nu rămâne însărcinată de una singură...).
Am adus în discuţie acest subiect delicat după ce am ascultat cum un doctor creştin relata cu stupoare o parte din discuţiile sale cu diferiţi duhovnici. Era intrigat de faptul că aceştia le îngăduiau credincioşilor care se spovedeau la ei să se păzească de a face copii, fără să ştie că unele din aceste metode sunt avortive.
„Ei, ca duhovnici, ar fi trebuit să ştie că o femeie care are sterilet rămâne însărcinată la fel de uşor ca înainte. Ei îngăduiau aşa ceva, deşi erau foarte categorici împotriva avortului. Când le-am spus că de fapt îngăduiau avortul, chiar dacă în fază incipientă, au rămas fără cuvinte...”
Nu este greu de observat că problema metodelor anticoncepţionale nu este o simplă problemă medicală sau o chestiune care ţine numai de opţiunea personală – fără implicaţii spirituale, aşa cum se consideră de obicei, ci este în acelaşi timp o problemă duhovnicească. Una este însă când soţii păcătuiesc păzindu-se să facă copii, şi alta este când păcătuiesc ucigând fără să fie conştienţi copiii pe care i-au făcut fără să vrea.
Nu vom intra prea mult în acest subiect, pentru a nu ne îndepărta de tema principală. Ne vom opri însă încă puţin asupra întrebării: „Care sunt păcatele care nu trebuie spuse la spovedanie?”
Un sfânt şi-a adus aminte că în tinereţea sa furase o smochină, şi pentru acest păcat plângea cu frângere de inimă. „Pentru o smochină? Asta este exagerare, alţii fură fabrici întregi, şi unul s-a găsit să se pocăiască pentru o smochină? Asta este exagerare...” Această poziţie aparţine celor care consideră că păcatele trebuie cântărite în funcţie de căderile marilor păcătoşi, ale marilor hoţi, criminali, desfrânaţi, ...
Dar nu este aşa. Pe măsură ce urcăm pe scara duhovnicească, înţelegem că păcatele care mai înainte ni se păreau mici ne îndepărtau de Dumnezeu.
Ce este de făcut? Trebuie ca cei care înjură să se spovedească de mai multe ori pe zi, după fiecare înjurătură? Sau cei care se luptă cu patima fumatului să alerge la spovedanie de fiecare dată când le vine să aprindă o ţigară?
Considerăm nefolositoare prezentarea unei liste care să conţină păcatele care ar trebui spovedite fără zăbavă, şi cele a căror spovedanie poate fi amânată. O astfel de listă nu poate fi decât greşită. Pentru că oamenii nu sunt roboţi, să reacţioneze fiecare la fel. Dacă oamenii ar fi roboţi, atunci rolul duhovnicului ar fi simplu: ar deschide Pravila bisericească – sau ar căuta pe internet fişierele respective – şi ar citi de acolo reţeta. Ar căuta canonul prescris de Sfinţii Părinţi şi l-ar repeta fără să stea pe gânduri.
Numai că atât pravilele, cât şi canoanele Sfinţilor Părinţi nu au fost date ca reţete exacte pentru fiecare persoană bolnavă sau doar rănită de păcat. Învăţătura Bisericii atrage atenţia asupra faptului că duhovnicul, ţinând seama de canoanele din pravile, trebuie să folosească reţetele lor cu cât mai multă înţelepciune, dând dovadă de acrivie sau făcând pogorământ, după situaţie. Rostul canonului este îndreptarea păcătosului, nu pedepsirea lui.
Ajunşi aici, vom trece la cel de-al treilea punct al expunerii, şi anume alegerea duhovnicului, alegerea între un ieromonah şi un preot de mir.
Comparaţia clasică dintre monahii care strălucesc precum soarele, văduvii care strălucesc precum luna şi cei căsătoriţi, care strălucesc precum stelele, a fost înţeleasă în mod greşit ca o afirmare a faptului că preoţii de mir nu pot ajunge la o măsură duhovnicească înaltă.
„Preoţii de la mănăstire au har, cei de mir nu...”
Această cugetare trădează o concepţie eretică asupra familiei. Sfintele Sinoade au canonisit foarte aspru pe cei care dispreţuiau nunta şi se scârbeau de unirea trupească dintre soţi.
Taina hirotoniei este aceeaşi: nu există vreo Sfântă Taină pe care să o poată săvârşi numai ieromonahul, iar preotul de mir nu. Toţi preoţii, câtă vreme nu primesc învăţături eretice, au har. Iar dacă sunt vătămaţi de vreo erezie, sunt căzuţi din har, indiferent dacă trăiesc sau nu în mănăstire.
Dacă există o anumită diferenţiere, aceasta este între duhovnicii mai iscusiţi şi cei mai puţin iscusiţi. Chiar dacă şi unii şi alţii au puterea de a dezlega păcatele oamenilor, cei dintâi au şi priceperea de a-i ajuta pe oameni să se ridice din căderea în care se află.
Rostul spovedaniei nu este doar ca păcătosul să ia dezlegare de păcate, ci este ca păcătosul să se îndrepte şi să nu mai păcătuiască. Problema nu se pune deci la modul general, care e doctor mai bun, cel de la mănăstire sau cel din parohie. Problema este care anume ar fi doctorul cel mai bun pentru fiecare credincios.
Unii vor ajunge la concluzia că pentru ei este mai bine să se spovedească la un duhovnic dintr-o mănăstire, alţii la un preot de mir.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că unii creştini nici măcar nu îşi pun problema alegerii duhovnicului. Din comoditate, se spovedesc la preotul a cărui biserică este aproape de casa lor. Nu vor să se ostenească să găsească un duhovnic iscusit, pentru că se tem ca nu cumva un astfel de duhovnic să le dea canoane grele, să îi pună să renunţe la păcate. Ei înţeleg în mod greşit faptul că părintele la care se spovedesc este îngăduitor, şi ajung să considere viaţa creştină un compromis permanent, înlocuind poruncile Evangheliei cu nişte porunci mai comode, lepădând crucea mântuirii fără mustrări de conştiinţă.
În acelaşi timp există alţii care, din snobism sau din dorinţa de a ieşi în evidenţă, se spovedesc la mănăstire fără ca prin aceasta să manifeste dorinţa de a primi o povăţuire mai înţeleaptă. Aceştia vor să iasă în evidenţă cu orice preţ. Sfinţii Părinţi au observat că, în viaţa monahală, există ispita ca anumite patimi să fie ascunse sub masca cuvioşeniei. Mândria este cea mai puternică dintre acestea. De o formă asemănătoare a mândriei sunt biruiţi cei care îi dispreţuiesc pe cei care se spovedesc la duhovnici de mir, şi care pot face sute sau chiar mii de metanii în fiecare zi, dar la baza nevoinţei lor stă mândria.
Nu încercăm aici să stabilim un clasament, să facem o ierarhie între duhovnicii de la mănăstire şi cei de mir. De altfel, nu este greu de observat faptul că ieromonahilor, slujind mult mai des decât preoţii de mir şi neavând grijile familiei, le este mai uşor să meargă pe calea arătată de Sfinţii Părinţi. Dar credinţa creştină nu se rezumă la rugăciune. Şi familia este o cale de mântuire, şi crucea ei este binecuvântată de Dumnezeu. Sunt preoţi de mir care, crescându-şi copiii cu dragoste, sporesc mai mult decât unii ieromonahi care se lasă cuprinşi de rutina slujbelor şi pentru care rânduiala monahală este aducătoare de uscăciune, de plictiseală şi de împietrire a inimii.
Întrebarea nu trebuie să fie pusă la modul general: „care sunt mai sporiţi?”, ci fiecare trebuie să se întrebe care este duhovnicul cel mai potrivit pentru sine.
Nu trebuie să ne sperie faptul că în vremurile noastre s-au împuţinat povăţuitorii. Cuviosul Serafim Rose scrie că nu trebuie să ne aşteptăm ca în aceste vremuri păgâne să mai găsim duhovnici ca cei din Filocalie. Scrie că iubitorii de Dumnezeu trebuie să înţeleagă că trebuie să ne mulţumim cu duhovnicii pe care îi avem, şi nu să aşteptăm degeaba să găsim duhovnici de mărimea celor din Pateric.
Îndrăznim totuşi să spunem că părintele Porfirie Bairaktaris a trăit în vremurile noastre. Că părintele Paisie Aghioritul a trăit în vremurile noastre. Că părintele Dimitrie Gagastahis din Platanos, vrednicul preot de mir, a trăit în vremurile noastre. Şi alţii ca ei, mulţi la număr, pe care îi ştie numai Dumnezeu, au urcat tot acum prin răbdare şi smerenie pe culmile sfinţeniei.
Oare sfatul părintelui Serafim Rose este greşit? Nu, în nici un caz. Părintele îi previne însă pe cei care caută duhovnici precum cei din Pateric să fie cu picioarele pe pământ. Dacă am fi fost la măsura monahilor din Pateric, am fi putut pretinde că avem nevoie de îndrumători la măsura Avvei Antonie cel Mare, dar aşa, fiind plini de păcate şi iubitori de sine, ar trebui să ne mulţumim cu doctorii care ne pot vindeca de patimi, chiar dacă aceştia nu se ridică la înălţimea bătrânilor din Pateric.
„Duhovnic de mir sau de mănăstire?”
Fiecare bolnav are rănile lui. Pentru unele boli, unii doctori sunt mai buni decât alţii. Sunt unii cărora le este mai de folos să se spovedească la preotul de parohie, la care pot ajunge foarte des. Câtă vreme au de luptat cu căderi foarte mari, spovedania deasă le este de mare folos. În acelaşi timp s-ar putea ca de mai mare folos să le fie întâlnirea cu un duhovnic ieromonah, care poate avea mai multă experienţă în arta spovedaniei.
Dar spovedania nu ţine numai de artă, cel mai important este ca duhovnicul să fie luminat de Dumnezeu.
Una dintre soluţiile pe care le întâlnim din ce în ce mai des în zilele noastre este următoarea: creştinii îşi găsesc un duhovnic de mir cu care se pot întâlni des. În acelaşi timp, pentru problemele mai grele ei pot cerceta pe vreunul dintre ieromonahii mai bătrâni (nu atât la trup, cât mai ales la minte). Duhovnicii de mir nu ar trebui să îi împiedice să ţină seama de poveţele bătrânilor ieromonahi, iar ieromonahii îi vor ajuta să sporească în toate cele bune pe care le recomandă duhovnicii de mir.
S-ar mai putea spune multe despre acest subiect, dar nu o vom face, întrucât nu dorim decât să atragem atenţia asupra unor probleme care îşi caută rezolvare.
„Trebuie să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti de patru ori pe an, că aşa învaţă Biserica...”
„La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl oboseşti pe părintele…”
„Preoţii de la mănăstire au har, cei de mir nu...”
Iată care au fost afirmaţiile care ne-au provocat să scriem acest text. Astfel de sfaturi nu pot da roade bune. Dovedesc imaturitate duhovnicească. Cei care s-au grăbit să le comunice altora sunt doctori care nu s-au vindecat mai întâi pe ei înşişi.
Nu este uşor ca, după citirea rândurilor de mai sus, cititorii să reuşească să discearnă între ceea ce le este cu adevărat de folos să preia din sfaturile altor creştini şi ceea ce nu merită luat în seamă.
Trebuie totuşi să atragem atenţia asupra faptului că nu ne-am dorit în nici un caz să promovăm un anumit scepticism cu mască duhovnicească. Efectul unui asemenea scepticism poate fi demolator, poate duce la uscăciune duhovnicească. Un astfel de scepticism riscă să transforme omul într-un judecător nu numai al părerilor îndoielnice ale altora, ci şi al întregii vieţi ortodoxe, ajungând să judece critic până şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Sfânta Scriptură şi însăşi Biserica.
Pentru a preîntâmpina o astfel de atitudine, vom afirma fără şovăială importanţa legăturii duhovniceşti dintre creştini. Cei care vin la biserică de puţină vreme vor avea multe de învăţat de la cei care au o experienţă duhovnicească mai solidă. Este adevărat că sfaturile acestora nu au rolul de a substitui sfaturile primite de la duhovnic. Dar este şi mai adevărat că pot fi foarte folositoare. Mai ales pentru cei care încă nu îndrăznesc, din ruşine sau din laşitate, să ceară răspunsuri chiar de la cel rânduit de Dumnezeu pentru a răspunde: adică de la duhovnic...


Danion Vasile, NOI SFINŢI PREOŢI DE MIR, Cum să ne alegem duhovnicul.
Editura Lucman, Bucureşti, 2006