luni, 24 iunie 2013

Părintele Porfirie despre copii și părinți



Părintele Porfirie îndrăgea familia, socotind-o una dintre cele mai însemnate forme ale existenței umane. Era încredințat că nucleul personalității umane se clădește – bine sau rău –  în sânul familiei. De aceea, toată viața a păstorit și a sfătuit nenumărate familii, cu multă dragoste.
Era interesat îndeosebi de relațiile personale profunde stabilite în sânul familiei, între cei doi soți. Credea în rolul deosebit pe care îl avea “dialogul iubitor” între cei doi părinți, în tandrețea relațiilor și în exprimarea sensibilității dintre soți.

De asemenea, acorda mare atenție cazurilor unor copii “rătăciți”, cum îi numea în chip grăitor. Era vorba despre copii cu diverse probleme psihologice, care erau rezultatul unei atmosfere familiale tensionate din pricina relațiilor agresive dintre părinți. Vorbea despre“copii rătăciți”, dar și despre “părinți rătăciți“. Spunea că problemele copiilor apar chiar din faza de sarcină, perioadă în care mama copilului nu a avut grijă să trăiască liniștit, cu sufletul împăcat și în rugăciune. Părintele obișnuia să spună: “Mama începe să își educe copilul chiar din clipa în care acesta se află în pântecele ei, prin trăirile sale sufletești (pedagogie prenatală de îmbunătățire)”.

În asemenea cazuri în care copiii aveau probleme de natura organică sau psihologică, Părintele Porfirie se străduia, cu nesfârșita dragoste ce îl caracteriza, să fie alături de familia respectivă. De obicei începea cu diagnoza problemelor.


Cazul pe care îl descriu în continuare cred că ne ajută să înțelegem interesul părintelui și eforturile sale pentru rezolvarea diferitelor probleme. În anul 1988 aveam un student la Facultatea de Teologie, un baiat drăguț, demn de afecțiune, pe nume Iorgos R., din Mesolonghi. La un moment dat tânărul a început să-și piardă echilibrul când mergea. Astfel a început să se manifeste boala de care suferea, o boala gravă, distrofia musculară. Este o boală evolutivă a sistemului muscular, de obicei de natură ereditară, ducând la distrugerea treptată a țesutului muscular. Boala a evoluat lent și încet-încet, Iorgos nu s-a mai putut deplasa decât într-un scaun cu rotile. Mama tânărului, Irini, și tatăl său erau cei ce-l duceau la facultate. Deodată tatăl lui Iorgos s-a îmbolnavit de cancer la creier și, în scurt timp, a murit. Astfel, toate problemele familiei care, așa cum am aflat mai apoi, erau destul de numeroase, au cazut pe umerii doamnei Irini. Acasa mai avea un copil, pe nume Nectarie, care și el se afla într-un scaun cu rotile, suferind de aceeași boală. Cu toate acestea, când ne-am dus să îi vizităm, atmosfera ce domnea în casă era una de liniște și de împacare. Locul era tihnit, pe pereți erau agățate icoane, iar cei ai casei, cu surâsul lor blând, făceau să fie și mai simțită prezența Sfântului Duh. Într-adevăr, acei oameni erau iubiți de Dumnezeu!

Părintele Porfirie cunoștea toată familia și tinea foarte mult atât la doamna Irini, cât și la copii. Suferea împreună cu ei și încerca în toate chipurile să le aline durerea. Noaptea, de obicei pe la orele două sau trei, adică în ceasurile de adâncă singurătate, când durerea apăsa sufletele oamenilor și când Irini simțea cum își pierde răbdarea, Părintele Porfirie îi dădea telefon, pentru a o întări. Doamna Irini ne-a spus că în clipele de deznădejde, simțea căldura Sfântului Duh revărsându-se din cuvântul încurajator al părintelui.  Bunicuțul cunoștea foarte bine situația familiei. Și, chiar când doamna Irini s-a dus prima oară la sfinția sa, părintele i-a vorbit despre boala copiilor, descriindu-i cauzele bolii. După procedura de diagnosticare, pe care am descris-o mai sus, adică luându-i pulsul doamnei Irini, i-a spus: “În perioada în care ai fost însărcinată, în casă domnea o atmosferă tensionată. Din pricina că organismul tău era sensibil la cele tensiuni, embrionul era afectat”.

Trebuie spus că doamna Irini s-a dus și în Elveția la doctori care erau de părere că era vorba despre modificări ale fătului.

Corecta educare și creștere a copiilor în cadrul familiei deținea un loc însemnat în activitatea Părintelui Porfirie, mai ales când își povățuia fiii duhovnicești. Când unii părinți îl întrebau părintele le spunea:

- Voi purtați întreaga răspundere pentru starea lui. Din pricina relațiilor proaste dintre voi doi, chiar din vremea când se afla în pântecele maicii sale i-ați provocat toate aceste traume psihice și toate problemele psihologice pe care acum trebuie sa le îndure.

De asemenea, Părintele Porfire spunea adesea:

  “Sfințenia părinților contribuie la mântuirea copiilor. Într-un singur fel putem face să nu avem probleme cu copiii noștri, și anume prin sfințenie! Deveniți toți sfinți și nu veți mai avea nici o problemă cu copiii voștri... Acest lucru îl veți izbândi lesne în momentul în care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine când ne smerim și ne rugăm. Iar rugaciunea trebuie să fie simplă și curată, căci dacă ne rugăm cu credință și răbdare, nu se poate să nu primim răspuns”.

 Referindu-se la metodele și mijloacele pe care părinții ar trebui să le folosească în educarea propriilor copii, Părintele Porfirie, ca un pedagog înțelept ce era, spunea:

 “Nu vă purtați cu copiii în chip silnic. De obicei slăbiciunile copiilor își au izvorul în comportamentul părinților, care își silesc copiii, din dragoste desigur, care însă este doar o simpla dragoste omenească. Când vreți să le spuneți ceva copiilor voștri, spuneți-le prin rugăciunea pe care o faceti. Copiii nu asculta de cele pe care le aud, decat atunci cand ii lumineaza Harul dumnezeiesc. Abia atunci asculta ce vrem sa le spunem. Cand vreti sa-i spuneti ceva copilului vostru, mai bine spuneti-i intai Maicii Domnului, si ea va lucra. Iar rugaciunea voastra se va face suflare datatoare de viata, mangaiere duhovniceasca, ce il va cuprinde cu imbratisarea sa, atragandu-l“.

Cuviosul Porfirie credea in valoarea pe care o are rugaciunea in viata duhovniceasca a oamenilor si ii povatuia pe fiii sai duhovnicesti in ce fel sa se roage:

- Sa te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fara sa astepti raspunsul lui Dumnezeu, Sa nu-ti trebuiasca sa vezi mana Sa sau chipul Sau sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar sa crezi ca in timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbesti cu Dumnezeu.

 Toate aceste povete si indemnuri ale Parintelui Porfirie sunt in deplina concordanta cu teoriile moderne ale psihopedagogiei in ce priveste functia familiei ca sistem psihosocial. In cadrul acestui sistem, relatiile dintre parinti, dinamica si autoreglarea sistemului familial, rolul pozitiv sau negativ al parintilor, toate acestea afecteaza psihismul fiecarui membru al familiei. Indeosebi influenteaza universul afectiv al copiilor mici si al adolescentilor, a caror personalitate o marcheaza definitiv emotional, fie cu pecetea vietii daruite si a nadejdii, fie – lucru mai intalnit astazi – cu pecetea deznadejdii, a distrugerii sufletesti si a mortii. Astfel familia se transforma din celula a vietii intr-o vatra a mortii.

Astazi sustinatorii “terapiei familiale” considera ca pentru a vindeca o anumita persoana, trebuie sa modificam relatiile si atitudinile existente intre membrii familiei acelei persoane, intocmai cum sfatuia si Parintele Porfirie. Si inca, “pentru a schimba lumea, trebuie sa schimbam familia” (V. Satir).

Cuviosul Parinte Porfirie nu era doar un invatator al Evangheliei, pedagog al tinerilor si sfatuitor al familiilor luminat de Harul dumnezeiesc. Era, pe langa toate acestea, o fire sensibila, delicata si poetica. Il misca frumusetea naturii, iubind deopotriva pasarile si florile. Ii placea sa se trezeasca diminetile ca sa priveasca soarele rasarind din mare. Petrecea mult timp, fie iarna, fie vara, in regiunea Ahladeri, langa Paraclisul Sfantului Antonie, in Evvia. Statea acolo privind marea, in rugaciune si meditatie. Adesea spunea:

 “Ieseam in zori de zi, sa privesc Marea Egee si sa-i simt mireasma…”

La fel se plimba in zori un alt sfant, Cuviosul Filotei Zervakos, in Thapsana, in insula Paros.

Referindu-se la fire sa poetica, Parintele Porfirie obisnuia sa spuna: “Hristos nu vrea langa El oameni grosolani, ci delicati… Sfintii sunt poeti… Intr-adevar, cata poezie este in infatisarea, in invatatura si in lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe marea Tiberiadei”.

Si sfatuia: “Cititi Psaltirea, caci indulceste sufletul”. Alteori isi povatuia fiii duhovnicesti, spunandu-le: “Iubiti natura si treziti-va de dimineata ca sa-l vedeti pe soarele-rege ivindu-se purpuriu din valuri”. De asemenea ii indemna sa stea pe malul marii, cugetand, rugandu-se, ascultand glasurile tainice ale naturii, linistindu-se. Sa faca excursii, sa suie pe munte, sa priveasca cerul instelat, sa se bucure primavara de frumusetea tarinilor, a florilor, a copacilor, si iarna, de zapada. Parintele Porfirie era convins ca acest fel de sensibilitate contribuie la maturizarea duhovniceasca si sufleteasca a omului, fiind inceputul unei comuniuni mai profunde cu Dumnezeu si totodata inceputul unei doxologii inchinate nesfarsitei Sale maretii.

Acest rodnic proces educativ pe care l-am descris mai sus, constituie o minune de neinteles pentru ratiunea umana, fiind o lucrare ce a salvat si a insuflat viata mai ales oamenilor tineri de pretutindeni. Parintele Porfirie vietuia, asa cum am mai spus, in spatiul minunii. Toata lucrarea sa era o smerita afierosire lui Dumnezeu si semenilor sai. Toata viata, ca om s-a dat cu totul lui Dumnezeu, cu desavarsita smerenie, ascultare si nesfarsita dragoste. A fost un parinte al dragostei, care “a chemat” Harul dumnezeiesc prin sfanta sa vietuire, tocmai fiindca traia in chip euharistic durerea, dand slava lui Dumnezeu pentru neputintele pe care le indura. De aceea Domnul l-a si invrednicit sa traiasca in acest spatiu infinit al minunii si sa fie partas la “innoirea” sufletelor, prin suflarea datatoare de viata a Duhului Sfant, prin “puterea Sfantului Duh, prin care se arata celor vrednici Imparatia lui Dumnezeu” (Sfantul Grigore Palama, Patrologia Greaca, vol.151).

Incheind aici aceste scurte insemnari, am putea la randu-ne, urmand pilda antropologiei pedagogice a Sfantului Ioan Gura de Aur, sa ajungem la urmatoarea concluzie:

“Acesta este sufletul Cuviosului Parinte Porfirie: iubitor, ocrotitor, aratand mare dragoste si parinteasca bunavointa, biruind iubirea firii si invingand necazurile toate, cu ajutorul Sfantului Duh si al dumnezeiescului Har” (cf. Ioan Gura de Aur, Omilia la II Timotei 3,1: “Si aceasta sa stii ca in zilele din urma, vor veni zile grele”, 3, P.G.B. 27, 620).

Sursa: razbointrucuvant.ro






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu