Părintele Porfirie îndrăgea familia, socotind-o una
dintre cele mai însemnate forme ale existenței umane. Era încredințat că
nucleul personalității umane se clădește – bine sau rău – în sânul familiei. De aceea, toată viața a
păstorit și a sfătuit nenumărate familii, cu multă dragoste.
Era interesat îndeosebi de relațiile personale profunde
stabilite în sânul familiei, între cei doi soți. Credea în rolul deosebit pe
care îl avea “dialogul iubitor” între cei doi părinți, în tandrețea relațiilor
și în exprimarea sensibilității dintre soți.
De asemenea, acorda mare atenție cazurilor unor copii
“rătăciți”, cum îi numea în chip grăitor. Era vorba despre copii cu diverse
probleme psihologice, care erau rezultatul unei atmosfere familiale tensionate
din pricina relațiilor agresive dintre părinți. Vorbea despre“copii rătăciți”,
dar și despre “părinți rătăciți“. Spunea că problemele copiilor apar chiar din
faza de sarcină, perioadă în care mama copilului nu a avut grijă să trăiască
liniștit, cu sufletul împăcat și în rugăciune. Părintele obișnuia să spună:
“Mama începe să își educe copilul chiar din clipa în care acesta se află în
pântecele ei, prin trăirile sale sufletești (pedagogie prenatală de îmbunătățire)”.
În asemenea cazuri în care copiii aveau probleme de
natura organică sau psihologică, Părintele Porfirie se străduia, cu nesfârșita
dragoste ce îl caracteriza, să fie alături de familia respectivă. De obicei începea
cu diagnoza problemelor.
Cazul pe care îl descriu în continuare cred că ne ajută
să înțelegem interesul părintelui și eforturile sale pentru rezolvarea
diferitelor probleme. În anul 1988 aveam un student la Facultatea de Teologie,
un baiat drăguț, demn de afecțiune, pe nume Iorgos R., din Mesolonghi. La un
moment dat tânărul a început să-și piardă echilibrul când mergea. Astfel a început
să se manifeste boala de care suferea, o boala gravă, distrofia musculară. Este
o boală evolutivă a sistemului muscular, de obicei de natură ereditară, ducând
la distrugerea treptată a țesutului muscular. Boala a evoluat lent și încet-încet,
Iorgos nu s-a mai putut deplasa decât într-un scaun cu rotile. Mama tânărului,
Irini, și tatăl său erau cei ce-l duceau la facultate. Deodată tatăl lui Iorgos
s-a îmbolnavit de cancer la creier și, în scurt timp, a murit. Astfel, toate
problemele familiei care, așa cum am aflat mai apoi, erau destul de numeroase,
au cazut pe umerii doamnei Irini. Acasa mai avea un copil, pe nume Nectarie,
care și el se afla într-un scaun cu rotile, suferind de aceeași boală. Cu toate
acestea, când ne-am dus să îi vizităm, atmosfera ce domnea în casă era una de
liniște și de împacare. Locul era tihnit, pe pereți erau agățate icoane, iar
cei ai casei, cu surâsul lor blând, făceau să fie și mai simțită prezența
Sfântului Duh. Într-adevăr, acei oameni erau iubiți de Dumnezeu!
Părintele Porfirie cunoștea toată familia și tinea
foarte mult atât la doamna Irini, cât și la copii. Suferea împreună cu ei și
încerca în toate chipurile să le aline durerea. Noaptea, de obicei pe la orele
două sau trei, adică în ceasurile de adâncă singurătate, când durerea apăsa
sufletele oamenilor și când Irini simțea cum își pierde răbdarea, Părintele
Porfirie îi dădea telefon, pentru a o întări. Doamna Irini ne-a spus că în
clipele de deznădejde, simțea căldura Sfântului Duh revărsându-se din cuvântul
încurajator al părintelui. Bunicuțul
cunoștea foarte bine situația familiei. Și, chiar când doamna Irini s-a dus
prima oară la sfinția sa, părintele i-a vorbit despre boala copiilor, descriindu-i
cauzele bolii. După procedura de diagnosticare, pe care am descris-o mai sus,
adică luându-i pulsul doamnei Irini, i-a spus: “În perioada în care ai fost
însărcinată, în casă domnea o atmosferă tensionată. Din pricina că organismul
tău era sensibil la cele tensiuni, embrionul era afectat”.
Trebuie spus că doamna Irini s-a dus și în Elveția la
doctori care erau de părere că era vorba despre modificări ale fătului.
Corecta educare și creștere a copiilor în cadrul
familiei deținea un loc însemnat în activitatea Părintelui Porfirie, mai ales
când își povățuia fiii duhovnicești. Când unii părinți îl întrebau părintele le
spunea:
- Voi purtați întreaga răspundere pentru starea lui.
Din pricina relațiilor proaste dintre voi doi, chiar din vremea când se afla în
pântecele maicii sale i-ați provocat toate aceste traume psihice și toate problemele
psihologice pe care acum trebuie sa le îndure.
De asemenea, Părintele Porfire spunea adesea:
“Sfințenia
părinților contribuie la mântuirea copiilor. Într-un singur fel putem face să
nu avem probleme cu copiii noștri, și anume prin sfințenie! Deveniți toți
sfinți și nu veți mai avea nici o problemă cu copiii voștri... Acest lucru îl
veți izbândi lesne în momentul în care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum
vine Harul cel dumnezeiesc? Vine când ne smerim și ne rugăm. Iar rugaciunea
trebuie să fie simplă și curată, căci dacă ne rugăm cu credință și răbdare, nu
se poate să nu primim răspuns”.
Referindu-se la
metodele și mijloacele pe care părinții ar trebui să le folosească în educarea
propriilor copii, Părintele Porfirie, ca un pedagog înțelept ce era, spunea:
“Nu vă purtați
cu copiii în chip silnic. De obicei slăbiciunile copiilor își au izvorul în comportamentul
părinților, care își silesc copiii, din dragoste desigur, care însă este doar o
simpla dragoste omenească. Când vreți să le spuneți ceva copiilor voștri,
spuneți-le prin rugăciunea pe care o faceti. Copiii nu asculta de cele pe care
le aud, decat atunci cand ii lumineaza Harul dumnezeiesc. Abia atunci asculta
ce vrem sa le spunem. Cand vreti sa-i spuneti ceva copilului vostru, mai bine spuneti-i
intai Maicii Domnului, si ea va lucra. Iar rugaciunea voastra se va face
suflare datatoare de viata, mangaiere duhovniceasca, ce il va cuprinde cu
imbratisarea sa, atragandu-l“.
Cuviosul Porfirie credea in valoarea pe care o are
rugaciunea in viata duhovniceasca a oamenilor si ii povatuia pe fiii sai
duhovnicesti in ce fel sa se roage:
- Sa te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet
curat fara sa astepti raspunsul lui Dumnezeu, Sa nu-ti trebuiasca sa vezi mana
Sa sau chipul Sau sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar sa crezi ca in
timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbesti cu Dumnezeu.
Toate aceste
povete si indemnuri ale Parintelui Porfirie sunt in deplina concordanta cu
teoriile moderne ale psihopedagogiei in ce priveste functia familiei ca sistem
psihosocial. In cadrul acestui sistem, relatiile dintre parinti, dinamica si
autoreglarea sistemului familial, rolul pozitiv sau negativ al parintilor,
toate acestea afecteaza psihismul fiecarui membru al familiei. Indeosebi
influenteaza universul afectiv al copiilor mici si al adolescentilor, a caror
personalitate o marcheaza definitiv emotional, fie cu pecetea vietii daruite si
a nadejdii, fie – lucru mai intalnit astazi – cu pecetea deznadejdii, a
distrugerii sufletesti si a mortii. Astfel familia se transforma din celula a
vietii intr-o vatra a mortii.
Astazi sustinatorii “terapiei familiale” considera ca
pentru a vindeca o anumita persoana, trebuie sa modificam relatiile si
atitudinile existente intre membrii familiei acelei persoane, intocmai cum
sfatuia si Parintele Porfirie. Si inca, “pentru a schimba lumea, trebuie sa
schimbam familia” (V. Satir).
Cuviosul Parinte Porfirie nu era doar un invatator al
Evangheliei, pedagog al tinerilor si sfatuitor al familiilor luminat de Harul
dumnezeiesc. Era, pe langa toate acestea, o fire sensibila, delicata si
poetica. Il misca frumusetea naturii, iubind deopotriva pasarile si florile. Ii
placea sa se trezeasca diminetile ca sa priveasca soarele rasarind din mare.
Petrecea mult timp, fie iarna, fie vara, in regiunea Ahladeri, langa Paraclisul
Sfantului Antonie, in Evvia. Statea acolo privind marea, in rugaciune si
meditatie. Adesea spunea:
“Ieseam in zori
de zi, sa privesc Marea Egee si sa-i simt mireasma…”
La fel se plimba in zori un alt sfant, Cuviosul Filotei
Zervakos, in Thapsana, in insula Paros.
Referindu-se la fire sa poetica, Parintele Porfirie
obisnuia sa spuna: “Hristos nu vrea langa El oameni grosolani, ci delicati…
Sfintii sunt poeti… Intr-adevar, cata poezie este in infatisarea, in invatatura
si in lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe marea Tiberiadei”.
Si sfatuia: “Cititi Psaltirea, caci indulceste
sufletul”. Alteori isi povatuia fiii duhovnicesti, spunandu-le: “Iubiti natura
si treziti-va de dimineata ca sa-l vedeti pe soarele-rege ivindu-se purpuriu
din valuri”. De asemenea ii indemna sa stea pe malul marii, cugetand,
rugandu-se, ascultand glasurile tainice ale naturii, linistindu-se. Sa faca
excursii, sa suie pe munte, sa priveasca cerul instelat, sa se bucure primavara
de frumusetea tarinilor, a florilor, a copacilor, si iarna, de zapada.
Parintele Porfirie era convins ca acest fel de sensibilitate contribuie la
maturizarea duhovniceasca si sufleteasca a omului, fiind inceputul unei
comuniuni mai profunde cu Dumnezeu si totodata inceputul unei doxologii
inchinate nesfarsitei Sale maretii.
Acest rodnic proces educativ pe care l-am descris mai
sus, constituie o minune de neinteles pentru ratiunea umana, fiind o lucrare ce
a salvat si a insuflat viata mai ales oamenilor tineri de pretutindeni.
Parintele Porfirie vietuia, asa cum am mai spus, in spatiul minunii. Toata
lucrarea sa era o smerita afierosire lui Dumnezeu si semenilor sai. Toata
viata, ca om s-a dat cu totul lui Dumnezeu, cu desavarsita smerenie, ascultare
si nesfarsita dragoste. A fost un parinte al dragostei, care “a chemat” Harul
dumnezeiesc prin sfanta sa vietuire, tocmai fiindca traia in chip euharistic
durerea, dand slava lui Dumnezeu pentru neputintele pe care le indura. De aceea
Domnul l-a si invrednicit sa traiasca in acest spatiu infinit al minunii si sa
fie partas la “innoirea” sufletelor, prin suflarea datatoare de viata a Duhului
Sfant, prin “puterea Sfantului Duh, prin care se arata celor vrednici Imparatia
lui Dumnezeu” (Sfantul Grigore Palama, Patrologia Greaca, vol.151).
Incheind aici aceste scurte insemnari, am putea la
randu-ne, urmand pilda antropologiei pedagogice a Sfantului Ioan Gura de Aur,
sa ajungem la urmatoarea concluzie:
“Acesta este sufletul Cuviosului Parinte Porfirie:
iubitor, ocrotitor, aratand mare dragoste si parinteasca bunavointa, biruind
iubirea firii si invingand necazurile toate, cu ajutorul Sfantului Duh si al
dumnezeiescului Har” (cf. Ioan Gura de Aur, Omilia la II Timotei 3,1: “Si
aceasta sa stii ca in zilele din urma, vor veni zile grele”, 3, P.G.B. 27,
620).
Sursa: razbointrucuvant.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu