Povestea unui copil
bolnav de distrofie musculară.
Marios s-a născut
de Întâmpinarea Domnului (2 februarie) 1987. La vârsta de 5 ani începu să
prezinte dificultăți la mers, instabilitate, obosea repede, întâmpina greutate
în a urca scările sau a se scula de jos. La 7 ani i s-a pus diagnosticul:
distrofie musculară de tip Duchenne.
Distrofia musculară
este o boală rară ereditară ce apare la băieți și se agravează în timp,
treptat, până când bolnavii în cele din urmă rămân imobilizați complet și din
cauza atrofierii mușchilor aparatului respirator, se ajunge la insuficiență
respiratorie.
Cu acest cărucior participa la parade de defilare ca stegar, purtând drapelul cu fală în fruntea defilării. Avea un surâs vesel, înțelepciune după Dumnezeu, simțul recunoștinței și era cu un «mulțumesc» pe buze către oricine: către mama lui care-l îngrijea, către colegii lui de școală, profesori și către duhovnicul lui, părintele Ghevasie. Obișnuia să spună: „Sunt foarte bine. Nu-mi lipsește nimic. Simt că iubesc pe toată lumea. Ca Dumnezeu să nu mă facă bine, ceva știe, poate că așa e mai bine. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat minte și pot comunica cu oamenii; că pot citi; că pot înțelege toate. De n-aș fi avut minte, ce aș fi făcut cu mâinile? Cel paralizat, care are minte și face răbdare, este cel mai isteț om din lume… Mamă, Dumnezeu ne iubește. Este spre binele sufletelor noastre și, dacă nu ne dă sănătate, totuși ne dezleagă celelalte probleme”.
Datorită faptului
că evoluția bolii a afectat mușchii cardiaci, Marios începu să dea semne de
puls accelerat. Cu un puls de 128 era nevoit să meargă în fiecare zi la școală.
Aflându-se această suferință spunea: „Alți copii, suferinzi ca și mine, sunt
nevoiți să întrerupă școala, căci nu mai pot continua din pricina bolii. Iar eu
câte daruri am!”.
Colegii săi de
școală, profesorii își amintesc mereu de chipul său ce strălucea de bucurie.
Avea dreaptă socoteală și dragoste și spunea adesea mamei sale: „Iartă-mă,
mamă, că te obosesc relele mele. Suntem doi oameni și avem doar două picioare.
Ale tale și acestea operate. La prânz eu îmi fac lecțiile, iar tu să mergi să
te odihnești. Și așa cum tu ai grijă de mine seara, astfel și eu am grijă de
tine la amiază”. În fiecare Duminică se împărtășea cu dor și nerăbdare.
Când, în 1995,
Marios, se înfățișa Comisiei de Medicină în vederea obținerii de ajutor social
pentru cei cu probleme de locomoție și afecțiuni musculare, și Casa de
Asigurări nu i-a acordat nici un ajutor, mama sa s-a mâhnit, dar el i-a zis:
„Mamă, nu merită să te mâhnești pentru viața aceasta. Noi pentru cealaltă viață
trebuie să ne întristăm. Nu vreau să fii tristă și să plângi. Așa cum Dumnezeu
hrănește păsările, astfel ne va hrăni și pe noi și ne va purta de grijă. Da,
într-adevăr.”
„Nu pot pricepe cum
de nu merg oamenii la biserică”
Marios, înțelepțit
de Dumnezeu, spunea:
2 Eu nu sunt nimic.
De altfel, oamenii nu trebuie să se bucure mult dar nici să se întristeze mult.
Să avem bună-cuviință…
2 Cu Dumnezeu ne
punem noi? Dacă El vrea să plouă, să plouă. Că doar nu suntem zahăr?
2 Mămico, ne
iubește Dumnezeu! Se îngrijește de noi. Ne dă, desigur, greutăți, dar ne și
ajută, ne dă și putere să le trecem. Nu vezi cât de multse îngrijește de noi?
Se îngrijește și de păsărele și nu se va îngriji de noi? Uite! Mulți oameni,
necunoscuți nouă înainte, acum ne înconjoară cu dragoste.
2 Soarele dragostei
dacă ar lumina lumea, ea ar fi foarte frumoasă și mai bună, pentru că soarele
dragostei este Însuși Hristos. (Această propoziție a fost scrisă de Marios
într-o teză când era elev în clasa a IV-a).
2 Ce păcat! Rudele
nu trebuie să caute răzbunarea. Dimpotrivă, să se roage pentru odihna
sufletului rudeniei lor, dar și pentru sufletul ucigașului. Dumnezeu este
singurul în drept să judece.
2 Nu pot pricepe
cum de nu merg oamenii la biserică…
***
Pe 5 august 2003,
Marios a făcut edem la plămâni. A fost internat la terapie intensivă, unde
felul său de a fi, în ciuda stării critice în care se afla inima sa, cu 145 de
pulsări, a impresionat profund pe tot personalul medical al spitalului. Trei
luni mai târziu făcu primul atac de cord. Pe 25 Noiembrie 2003 a adormit întru Domnul.
În ziua
înmormântării, deși fusese aranjat ca sicriul să fie transportat cu mașina
specială, aceasta s-a oprit brusc! Nu era cu putință să mai pronească, cu toate
că nu prezenta vreo defecțiune. Lucru inexplicabil! Ce se întâmplase? Colegii
lui de școală au vrut să transporte sicriul ei înșiși, pe umerii lor și
rugăciunea le-a fost ascultată. Întâmplarea cu oprirea mașinii au socotit-o un
semn, și astfel a avut loc impresionanta procesiune funerară, cu sicriul, purtat
pe umerii colegilor lui de școală. La cimitir, în timpul slujbei de
înmormântare, s-a cântat «Hristos a Înviat!».
Absolvenții de
liceu din acel an, au scris pe diploma de absolvire, cu litere mari, numele
Marios, cu următoarea inscripție comemorativă: „Mare cinste și bucurie că te-am
cunoscut aici, pe acest pământ Mario. Mai mare cinste și fericire să ne
întâlnim în cealaltă viață, cea veșnică”. n
Traducere din
cartea „Se fac și astăzi minuni?”, de Monah Gherontie Nica
Material aparut in
nr. 26 al revistei Familia Ortodoxa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu