Fără repere, orice
itinerar este neîmplinit. Ne raportăm astăzi formal la norme şi reguli, căutând
să dobândim virtuţi. Rămânem însă departe de simţirea prezenţei lui Dumnezeu în
viaţa noastră şi de o legătură vie cu Hristos. Atât în Scriptură, cât şi în
toată predania patristică, virtuţile nu sunt accesorii care împodobesc exterior
viaţa, dând ceva culoare sau smulgându-l pe om dintr-o viaţă trăită sub vremi.
Dimpotrivă. Ele reprezintă un mod de viaţă asumat deplin, fără rest; virtuţile
dau avânt vieţii, aducând echilibru şi descoperind normalitatea.
Cateheza - un
veşmânt nou, astăzi?
Cuvântul viu este
cel care hrăneşte cu adevărat, însufleţind şi de-o parte şi de alta: atât
sufletul care aşteaptă călăuzire, mângâiere şi întărire, cât şi inima
râvnitoare a preotului care doreşte mântuirea celor pe care Dumnezeu i-a
încredinţat şi de care va da seama. Adeseori, după o logică evidentă, dar rece,
aruncăm sămânţa-cuvânt doar celor care vin frecvent în biserică, adică oilor
celor liniştite, uitând de logica Evangheliei, care porneşte fără întârziere în
căutarea oii celei pierdute. Pentru un astfel de suflet, grija este mult mai
mare sau ar trebui să fie, căci primejdia e la doi paşi poate; şi strigarea
este alta, şi căutarea, şi răbdarea, şi dragostea. Este de ajuns să priveşti
realist în jur şi să înţelegi cum trăiesc oamenii astăzi, cât de mari sunt
încercările lor, câtă nevoie au nu de cuvinte din cărţi, nu de servicii
liturgice impersonale, ci de încredere, bucurie şi dragoste împărtăşite. Mă
întreb: dacă eu, slujind, predicând, ţinând cateheză, sfătuind în scaunul
spovedaniei sau cu orice alt prilej, nu împlinesc aşteptarea şi nevoia
sufletească a oamenilor, la orice nivel şi vârstă? Aici e vorba de mântuirea
omului. Nu este suficient să mă plâng, şi nici inspirat nu este să mă resemnez,
la umbra rutinei. Ce mulţumire să am şi ce roade duhovniceşti să aştept atâta
vreme cât întâlnirea nu are loc? Un gând mă încearcă: ce îmi lipseşte să
vorbesc pentru omul de azi, nu pentru cel de alaltăieri, să ies eu în
întâmpinarea omului, şi nu să-l aştept, comod, să se apropie şi să-mi spună cât
de interesat este de aspectele credinţei? Puţine cuvinte, mai multă dragoste.
În căutarea
virtuţilor
"Iubirea este
atât ceva ce avem deja şi izbucneşte spontan în inimile noastre, cât şi ceea ce
trebuie să învăţăm… Iubirea este atât punctul de plecare, cât şi cel de
sosire" - ne învaţă Mitropolitul Kallistos Ware. Nu întâmplător, ultima
treaptă a Scării dumnezeiescului urcuş descris de Sfântul Ioan Scărarul este
dragostea. La capătul scării aşteaptă Hristos, purtând cununa sfinţeniei pentru
toţi cei care au înţeles că treapta decisivă în urcuşul vieţii este dragostea:
"Iar peste toate, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura
desăvârşirii" (Coloseni 3, 14).
Urcând "spre
Taborul" întâlnirii cu Hristos, părintele Ilarion Felea, unul dintre
mărturisitorii lui Hristos în temniţele comuniste, lăsa un testament: "În
lume, toate se învechesc, se uzează, numai ceea ce este veşnic, nu. Trece
chipul acestei lumi şi tot ceea ce trece produce durere. (…) Nu este un bun
veşnic afară de iubire, afară de farmecul şi fericirea pe care le creează în
inimă iubirea iubirii".
Cum ajung să-L
iubesc pe Dumnezeu?
Dragostea este cea
care îl însufleţeşte pe om şi dă sens existenţei sale. Aud în jur: iubeşte-L pe
Dumnezeu! Da, simt că este important, chiar vital, dar cum să ajung acolo? Am
aproape de mine familia mea şi pe cei cunoscuţi la biserică, având în mijloc pe
părintele duhovnic. Simt dragostea lor, care ţâşneşte din jertfa de sine. Îmi
este greu, dar încep să înţeleg paradoxul vieţii: "Cu cât mai mare
dragostea, cu atât mai mare suferinţa sufletului. Cu cât mai deplină dragostea,
cu atât mai deplină cunoaşterea. Cu cât mai fierbinte dragostea, cu atât mai
înflăcărată rugăciunea. Cu cât mai desăvârşită dragostea, cu atât mai sfântă
viaţa" (Cuviosul Siluan Athonitul).
Urmez sfatul
duhovnicului, care mă călăuzeşte, având grijă de sufletul meu şi punând
înaintea lui Dumnezeu toate necazurile mele, toată suferinţa mea nealinată de
nimic din lume. Ciulesc urechile inimii şi învăţ să iubesc, "punând pe
Dumnezeu - vorba părintelui Teofil Părăian - pe primul loc în viaţa mea".
Apoi, cu răbdare, călătorind cu rugăciunea, descopăr că toate, încet-încet, se
aşază şi se limpezesc. Văd că toată viaţa mea, chiar şi oamenii cu care
interacţionez sunt cuprinşi în această revărsare de har. Nu pot uita cuvântul
unui bun părinte, trecut prin focul suferinţei temniţelor comuniste, părintele
Crăciun Oprea: "Este imposibil ca sufletul însetat după Izvorul iubirii să
nu-L găsească. Izvoarele însă sunt de obicei aproape de crestele munţilor, unde,
ca să ajungi, trebuie să osteneşti şi să lepezi mereu din bagaj".
Iubirea faţă de
oameni
Omul are nevoie de
iubire, iar iubirea faţă de Dumnezeu se reflectă în iubirea aproapelui, căci
"dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte,
mincinos este. Pentru că cel ce nu îşi iubeşte fratele pe care îl vede, nu
poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede" (I Ioan 4, 20). Nici nu ştii
uneori cât înseamnă ca cineva să te poarte în gândul său, să se roage pentru
tine! Este nevoie de foarte puţin ca să bucuri un om: să-l asculţi, să te rogi
pentru el şi să-ţi deschizi inima către el. Fără să ne dăm seama, lăsăm pe
Duhul Sfânt să lucreze şi să arunce punţi peste singurătăţile noastre,
încălzind inimile şi dând limpezime gândurilor. "Iubirea nu cere isprăvi
şi planuri mari - spunea părintele Serghie Şevici; face mult bine doar cu o
vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…"
Dragoste are mama
care lasă în viaţă, naşte şi educă bine pe pruncii pe care Dumnezeu i-a dăruit,
nu cea care-i ucide, prin avort. Dragoste au fiica şi fiul care aduc bucurie,
pace şi ajutor părinţilor lor, devenind o binecuvântare pentru ei.
Iubirea - între
firesc şi senzualitate
Auzim tot mai des
astăzi, mai ales în rândul tinerilor: "Vremurile s-au schimbat, şi viaţa
odată cu ele, iar oamenii trăiesc altfel". Mă gândesc: ce se întâmplă
atunci când "altfel" înseamnă "fără Dumnezeu"? Redusă la
senzualitate, iubirea se perverteşte, căci patima desfrânării devine o
fărâmiţare interioară, "o erodare a trupului, a sentimentelor şi a
sufletului". Relaţiile sexuale dinaintea căsătoriei, adulterul,
homosexualitatea, prostituţia - toate acestea sunt forme ale desfrâului, ale
pierderii harului, adevăratul frâu. Motivaţia fundamentală a omului desfrânat
nu este iubirea adevărată, ci plăcerea trupească; promiscuitatea nu e decât la
un pas. Numai o iubire curată şi statornică poate crea o relaţie binecuvântată
de Dumnezeu. Legătura iubirii trebuie să aibă o perspectivă veşnică, nefiind o
satisfacţie de moment. A-i spune cuiva "Te iubesc" înseamnă a-i zice:
"Pentru mine, tu nu vei muri niciodată" (Gabriel Marcel).
Iubirea de vrăjmaşi
În vremuri atât de
tulburi, simţim răutăţi şi potrivnicii la tot pasul. Ştim, teoretic, cuvântul
lui Hristos, dar ni se pare utopic: "Aţi auzit că s-a spus: să iubeşti pe
aproapele tău şi să-l urăşti pe vrăjmaşul tău; dar Eu vă spun: "Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă
urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" (Matei 5,
33-34)". Pe de o parte, am vrea să scăpăm de tulburarea provocată de ura
faţă de vrăjmaşi, dar dacă s-ar putea ca noi să nu facem nimic; să se schimbe
lucrurile de la sine… Pe de altă parte, nu găsim în noi puterea acelei iubiri
smerite, care să ierte, să îngăduie, să uite. Merită amintit versul înaripat al
lui Ioan Alexandru: "Să-l iubeşti şi pe vrăjmaş înseamnă/ A-i da lui
însuşi şansa de-a iubi".
http://www.ziarullumina.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu