Sfantul Diadoh al Foticeii
Iubirea in duh e intarita de harul dumnezeiesc
Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare
dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea
duhului. Si aceasta este dragostea despre care graiesc toate Sfintele
Scripturi. Caci prietenia dupa trup se desface foarte usor cand se gaseste o
cat de mica pricina. Pentru ca nu a fost legata cu simtirea duhului. Dar in
sufletul ce sta sub inraurirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar intampla sa se
iste vreo suparare, totusi legatura dragostei nu se desface dintr-insul. Caci,
aprinzandu-se pe sine insusi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, indata
revine iarasi la starea cea buna si cu multa bucurie primeste dragostea
aproapelui, chiar daca a fost ocarat sau pagubit mult de catre acela.
Pentru ca
aceast suflet topeste in dulceata lui Dumnezeu amaraciunea iscata de
galceava."
Comentariu:
Iubirea de aproapele are noima, tarie si pret
daca-i legata de dragostea lui Dumnezeu si supusa nu literei, ci Duhului care
lucreaza in suflet.
Iubirea dupa duh, e drept, isi are radacina in
dragostea fireasca, e chipul preafrumos si implinit al ei; dar o intrece, caci
harul o face nepamanteasca si o incununeaza cu virtuti pe care aceea nu le are.
Sfantul Diadoh ne arata ca dragostea cea dupa
trup - adica dragostea fireasca cea dupa rubedenii, parinti, sot, fii,
prieteni, care se intinde pana si la ceilalti semeni - e nestatornica si
firava, supusa patimilor omenesti. E stramtorata de marginirea firii omenesti
si poarta semnele caderii. Daca primeste insa omul harul lui Dumnezeu - chip
aratat al iubirii dumnezeiesti si, in chip simtit, simtire a iubirii-, aceasta
putere lucratoare, mai tare decat toate patimile omenesti, le vlaguieste, le
mistuie, curata si izbaveste sufletul de ele. Si asa intareste si face
statornica iubirea omului cea dupa fire si-i face parte, pe cat e ea in stare
sa primeasca, de insusirile dumnezeiesti, care intorc stramtoarea firii si-i
dau iubirii plinatatea cea dupa duh; si acestea sunt: jertfirea de sine,
sufletul iertator, rabdarea, blandetea, mila, bunatatea, marinimia, si toate
cele ce sunt ale iubirii crestinesti.
Sfantul Simeon Noul Teolog
Mai bine cu fratele in iad decat in ceruri
fara el
Text:
"Am vazut un om care pentru cei ce cadeau
in cuvant sau in fapta si staruiau in cele rele pana intr-atat se intrista si
suspina, incat se parea ca numai el cu adevarat trebuia sa dea socoteala pentru
toti aceia si sa fie predat osandei. L-am vazut pe altul care voia cu atata
ravna mantuirea fratilor lui, incat de multe ori cu lacrimi fierbinti se ruga
din toata inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau sa-i mantuiasca pe aceia,
sau sa fie osandit si el impreuna cu ei, nevrand sa se mantuiasca singur, din
pricina unei dispozitii prin care imita pe Dumnezeu, ca Moise; caci legat de ei
duhovniceste prin iubire in Duhul Sfant, nu voia sa intre nici macar in
Imparatia cerurilor despartiti de ei".
Comentariu:
Pentru iubirea lor cea mare, sfintii se simt
una cu tot neamul omenesc; poarta in inima lor pe "intregul Adam", pe
omul din totdeauna si din tot locul, nu filosofic, ci cu simtirea vie a
infratirii cu toti, mai bine zis cu fiecare in parte; si aici, pe pamant,
sfantul se face partas la suferintele fratelui, si in vesnicie cu dor doreste
sa imparta cu el bucuria; iar de e fratele lipsit de ea, e gata sa piarda
Imparatia si sa indure chinuri in iad alaturi de cei osanditi.
Ca asa e iubirea, ii iubeste fara osebire pe
toti: pe pacatosi, pe drepti, pe rai - rauvoitori, adica si naraviti in rau -
si pe buni. Dragostea nu voieste raul cuiva, ci intotdeauna numai binele i-l
vrea. Cum, dar, nu va voi ca fratele sa scape de raul cel mare, care-i iadul,
si sa aiba parte de cel mai mare bine, de desfatarea din Imparatie, unit cu
Dumnezeu?
Cel ce voieste, din preaplinul iubirii, sa fie
mai degraba osandit cu pacatosii decat sa se mantuiasca fara ei, nu le
indreptateste acestora pacatuirea, ci sufera pentru ca sunt pacatosi si vrea
sa-i vada mantuiti. De aceea se roaga pentru ei, ca sa se intoarca de la pacat,
sa se caiasca, si Dumnezeu sa le ierte greselile lor. Vrea cu iubirea sa
imblanzeasca pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca sa biruie mila, iar nu
dreptatea lui.
Cel care nu primeste sa se mantuiasca de unul
singur se face urmator al lui Moise, care-L ruga pe Dumnezeu sa iarte pe
Israel, pentru inchinarea la vitelul de aur, spunand: "De vrei sa le ierti
pacatul acesta, iarta-i; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta, in care
m-ai scris! (Ies. 32, 32).
Si chiar mai mult, se face urmator al lui
Dumnezeu, zice Sfantul Simeon. Ca nici Domnul, intrupandu-Se, nu S-a mantuit
doar pe Sine; pentru ca a luat asupra Sa firea omeneasca cea de obste, nu firea
unui singur om, si asa, purtand in El tot neamul omenesc, a patimit, S-a
pogorat la iad - caci, dupa pacatul lui Adam, tot neamul omenesc era sortit sa
mearga in Seol - si, inviind, a ridicat odata cu El din moarte pe toti oamenii,
ca nu cumva sa piara "vreunul dintr-acestia mici" (Mt. 18, 14). Si nu
doar a dorit ca "toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului
sa vina" (I Tim. 2, 4), ci Insusi S-a jertfit, patimind si murind de
bunavoie, ca sa-i mantuiasca cu adevarat si ca toti cei uniti cu El in Biserica
sa poata primi, in Duhul, harul mantuirii.
Sfantul Maxim Marturisitorul
Iubirea ii aduna iarasi laolata pe cei
despartiti si dezbinati prin pacat
Text:
"Iubirea singura arata propiu-zis pe om a
fi dupa chipul lui Dumnezeu [...]. Caci convinge dispozitia vointei noastre
(liberul arbitru) sa lucreze potrivit firii, neopunandu-se ratiunii firii, prin
care toti, precum avem o unica fire, putem avea si o unica dispozitie de a voi
[liber arbitru] si o singura vointa cu Dumnezeu si intre noi, neavand nici o
distanta fata de Dumnezeu si intre noi [...].
Caci la inceput, vicleanul diavol l-a inselat
pe om prin rautatea vicleniei, imbiindu-i momeala placerii infatisata ca iubire
de sine. Iar prin aceasta l-a despartit pe om de Dumnezeu si pe noi
intreolalta, facandu-ne prin dispozitia vointei noastre sa parasim cugetul
drept si sa impartim in modul acesta firea, taind-o in multe opinii si
inchipuiri. Iar pentru fiecare dintre aceste abateri a dat drept lege uneltira
si nascocirea lor statorinica, slujindu-se pentru aceasta de puterile noastre
si impunand ca sprijin al staruintei raului in toti lipsa de acord a
dispozitiei de a voi [...].
Dar cand, prin amagirea diavolului, cele
proprii omului dupa vointa s-au intors in chip rau impotriva omului, Dumnezeu,
Care a facut firea, cand s-a imbolnavit de patimi, a tamaduit-o cu
intelepciune, din iubire pentru noi, "S-a deserat pe Sine, chip de rob
luand" (Filip. 2, 7), unind-o pe aceasta [firea] cu Sine dupa ipostas
[...]. Si a facut aceasta ca sa surpe lucrurile diavolului si sa reinnoiasca
puterea iubirii prin care oamenii sa se uneasca cu El si intre ei si sa se
opuna iubirii egoiste de sine, primul pacat si primul fat al diavolului, care
este si se cunoaste ca fiind maica patimilor dupa ea. Pe aceasta nimicind-o
prin iubire, cel ce S-a dat pe Sine ca dar vrednic lui Dumnezeu a nimicit prin
ea si toata multimea de patimi care nu mai au dupa ea alta temelie sau cauza a
existentei. Caci cel eliberat de ea nu mai stie de mandrie, trasatura a
ingamfarii, contrara lui Dumnezeu, amestec de multa si felurita perversitate.
Nu mai cunoaste slava pieritoare care supara pe cei umflati de ea si vestejeste
mai intai si tocmai pe cei atinsi de ea, imprietenind prin bunavointa nesilita
pe cei de aceeasi fire. Dezradacineaza iutimea, cugetul ucigas, mania,
viclenia, fatarnicia, luarea in ras, razbunarea, lacomia si toate cele care au
sfasiat omul cel unul. Caci, precum am spus, odata cu iubirea egoista de sine,
ca printr-o obarsie si maica a patimilor, smulge toate cele ce rasar din ea si
dupa ea. Fiindca, nemaifiind aceasta, nu mai poate subzista niciun fel sau urma
de patima. Dimpotriva, se salasluiesc toate felurile virtutii, care intregesc
puterea iubirii ce aduna pe cele divizate si face pe om iarasi o singura
ratiune si un singur mod de vietuire si aduce la egalitate si netezeste toata
inegalitatea si deosebirea, sustinunta in toti prin dispozitiile proprii de a
voi. Mai mult, ea misca in chip cuvenit spre o inegalitate laudabila, intrucat
fiecare atrage de bunavoie pe aproapele la sine asa de mult si-l cinsteste cu
atat mai mult pe acela ca pe sine, cu cat mai inainte il respingea si ravnea sa
fie el inaintea aceluia. Si se desparte de sine insusi prin despartirea de a
voi si de cele ce-i sunt proprii lui prin dispozitia sa de a voi si se aduna in
unica simplitate si identitate, prin care nimeni nu este prin nimic despartit
de ceea ce e comun, ci fiecare e al fiecaruia si toti ai tuturor, si mai mult
ai lui Dumnezeu si unii altora".
Comentariu:
Lectura acestui text prezinta anumite
dificultati pentru cel care nu este familiarizat cu gandirea Sfantului
Maxim, din cauza catorva termeni tehnici
folositi de el. De aceea, credem ca este util sa-i explicam mai intai pe
acestia:
-Philautia este iubirea egoista de sine, pe
care Sfantul Maxim o socoteste cea dintai patima si izvor al tuturor celorlalte
patimi.
- "Dispozitia de a voi" este felul
in care este dispusa vointa noastra personala, asadar intentia potrivit careia
sunt orientate alegerile, gandurile si faptele noastre.
- Logosul naturii (omenesti) este ceea ce o
defineste fundamental, originar, din punct de vedere spiritual, asadar prin
raportare la Dumnezeu. El
exprima intentia si vointa lui Dumnezeu cu privire la aceasta natura si deci la
finalitatea profunda imprimata acesteia de Dumnezeu la creatie.
Oricare ar fi circumstantele, logosul naturii
ramane neschimbat; pacatul stramosesc ca si pacatele si patimile urmasilor lui
Adam nu l-au modificat.
- Dispozitia de a voi, pentru ca tine de
liberul arbitru al fiecarei persoane, este, dimpotriva, supusa schimbarii; ea
poate fi, asadar, in acord sau in dezacord cu logosul naturii.
Atunci cand dispozitiile de a voi ale tuturor
oamenilor sunt in acord cu logosul naturii lor (care este unica), oamenii sunt
uniti si manifesta o identiate de vointa - ei vor, din punct de vedere
spiritual, unul si acelasi lucru, care corespunde cu tendinta naturii lor
profunde si totodata cu ceea ce voieste Dumnezeu-, si au o identiate de vederi
- adica au aceeasi "viziune despre lume" si acelasi ideal.
Dimpotriva, atunci cand dispozitiile de a voi
ale oamenilor sunt in dezacord cu logosul naturii lor - dezacord produs prin
pacate si patimi-, oamenii sunt separati de Dumnezeu si totodata intre ei, iar
unica lor natura se afla intr-un fel divizata si imbucatatita in "parti
antagoniste". Aceasta divizare se manifesta printr-o divergenta si
opozitie de idei, de vointe, de sentimente, fiecare gandind, voind si simtind
in raport cu sine, cu scopul de a-si afirma individualitatea si de a extrage o
placere egoista, ceea ce, mai intotdeauna, se face prin opozitie fata de
ceilalti, cautand sa-i domine si sa se foloseasca de ei.
Sfantul Maxim, arata in cuvantul sau ce rol
joaca iubirea si potrivnica ei, iubirea rea de sine, in acest dublu proces.
Prin dragoste - de Dumnezeu si de semeni -
oamenii pastreaza sau restabilesc acordul dispozitiei de a voi cu logosul
naturi lor. Cel dintai om, in starea paradisiaca, manifesta un astfel de acord.
Pacatul stramosesc - in care philautia a
jucat, dupa Sfantul Maxim, un rol esential-, prin insuflarea diavolului
("cel care desparte", potrivit etimologiei cuvantului grec diabolos),
a rupt acest acord, despartindu-l pe om de Dumnezeu si de semenii sai, divizand
astfel natura umana. Urmasii lui Adam au mostenit un mod de a fi al naturii lor
marcat de patimi, care confirma si dezvolta iubirea egoista pe care fiecare om
o are pentru sine, in stre de opozitie fata de Dumnezeu si fata de ceilalti
oameni.
Asumandu-Si in persoana Sa dumnezeiasca natura
omeneasca, Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu, a tamaduit natura omeneasca de aceasta
boala; facandu-Se om si implinindu-Si lucrarea mantuitoare - pana la Patima si moarte de
bunavoie-, din iubire, si pastrandu-si totodata, din iubire fata de Tatal si
fata de oameni, dispozitia Sa omeneasca de a voi statornic unita cu voia Sa
dumnezeiasca, neplecandu-Se nici unei ispite si nesavarsind nici un pacat si
nedand loc in El nici unei patimi, a daruit oamenilor care voiesc sa se uneasca
cu El puterea de a se izbavi de philautie si de a-si acorda din nou, in chip
statornic, dispozitia de a voi cu logosul naturii lor, pentru a se intoarce
astfel la unirea cu Dumnezeu si intre ei si, prin urmare, la unitatea naturii
lor umane.
Sfantul Maxim arata apoi cum prin iubire, care
e antidotul philautiei, sunt lepadate toate patimile care izvorasc din aceasta
din urma. El insista aici indeosebi
asupra patimilor producatoare de divergente, diviziuni si potrvnicii intre
oameni, mandria, prin care fiecare se aseaza ca neatarnat in fata lui Dumnezeu si
ca superior fata de ceilalti; slava desarta, prin care fiecare se pune in chip
fals in valuare fata de altii atragandu-si sarcasmele lor, si alte patimi care
sunt factori de rivalitate: mania si celelalte forme de agresivitate, dar si
avaritia, prin care oamenii acapareaza pentru ei, adesea in detrimentul altora,
bunuri care s-ar cuveni impartite.
Patimile fiind eliminate, virtutile opuse pot
sa-si faca aparitia, caci, dupa Sfantul Maxim, virtutile corespund starii
naturale si normale a naturii umane, iar patimile, in chip necuvenit, le-au
luat locul, in urma pacatului.
Iubirea si toate celelalte virtuti care o
insotesc armonizeaza din nou dispozitia de a voi a oamenilor cu logosul naturii
lor si restabilesc unirea cu Dumnezeu si unitata oamenilor intre ei, redand
astfel naturii modul ei originar de a fi, potrivit caruia oamenii au
dispozitiile lor de a voi convergente si armonice, dand marturie prin
gandurile, simtirile si faptele lor de o aceeasi viziune asupra lumii,
intemeiata in Dumnezeu, si de intentie orientata catre Dumnezeu.
Sfantul Maxim arata, de asemenea, felul in
care iubirea nu se multumeste sa restabileasca egalitatea acolo unde patimile
au stabilit, in felurite chipuri, inegalitati intre oameni, ci si substituie
inegalitati pacatoase - intemeiata in principal pe mandrie, cel dintai rod al
iubirii de sine, potrivit careia fiecare se afirma ca superior celorlati - o
sfanta si laudabila inegalitate, potrivit careia fiecare, dimpotriva, il
socoteste pe aproapele sau mai bun ca el si mai presus de el, grabindu-se sa-l
slujeasca.
Si asa toti oamenii se afla uniti intr-una si
aceeasi comunitate intemeiata in Dumnezeu, in care fiecare cugeta, vrea si
lucreaza nu din egoism, ca mai inainte, in propiul interes si pentru folosul
sau, ci in vederea binelui celorlalti, in acord cu Dumnezeu si cu toti ceilati
oameni.
(Din
cartea Despre iubirea crestina de Jean-Claude Larchet, Ed. Sophia)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu