Sfantul Siluan Athonitul: "Când îl iubim pe fratele nostru, dragostea lui Dumnezeu este cu noi"

Nimic nu este mai bun în lumea aceasta decât dragostea de Dumnezeu și față de aproapele. Întru aceste două iubiri sufletul își află pacea și bucuria. 

Dragostea față de Dumnezeu, împreună cu blândețea Sfântului Duh îl pot face pe om să uite întru totul cele ale pământului. Când Duhul sălășluiește în întregime în Dumnezeu, omul uită de lume. Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu iubește întreaga lume. 

Nu-l judeca pe aproapele, căci se întâmplă adeseori să spui lucruri rele despre un om, fără să-l cunoști bine; dar se poate întâmpla ca acesta să fie, prin duhul său, asemenea unui înger. 

Cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai însemnate sunt întristările și durerile sufletului. Cu cât este mai desăvârșită dragostea, cu atât mai desăvârșită este cunoașterea lui Dumnezeu. Cu cât este dragostea mai fierbinte, cu atât este și rugăciunea mai stăruitoare. Dacă dragostea este desăvârșită, viața este încă și mai sfințită.

Dumnezeu se arată oamenilor cu ajutorul Sfântului Duh, asemenea unui Dumnezeu nu numai iubitor, dar care este însăși iubirea (v. I In 4, 8). Așa după cum El ne cunoaște iubindu-ne, nici noi nu putem să-L cunoaștem decât iubindu-L, pe El și pe aproapele nostru. Să nu credem că nu are însemnătate cum anume iubim: trebuie să iubim așa cum El ne-a iubit pe noi. Fiindcă există iubiri și iubiri – dar știm cu toții că nici un cuvânt n-a fost, poate, atât de trivializat ca acesta. 

Dar să nu ne amăgim singuri: iubirea evanghelică nu este dragostea egocentrică, sentimentală și posesivă a inimii pline de pasiune, care ne împarte lăuntric, ridică bariere (ale dragostei de sine)împrejurul nostru, pentru că așteaptă totul de la cei din jur. Nu! Iubirea evanghelică este iubirea dezinteresată și smerită a inimii eliberate de tirania eului, care înfrânge orice separație fiindcă știe să ierte, să-l primească și să-l accepte pe celălalt așa cum este, fără prejudecăți. Adevărata dragoste constă în a dărui celuilalt puterea de viață și harul pe care le-am dobândit și continuăm să le primim de la Dumnezeu, îndeosebi cu ocazia Sfintei Euharistii. Numai trăind iubirea aceasta, după calea arătată de Iisus Hristos, putem împlini chipul lui Dumnezeu în lăuntrul nostru. 

La Sfântul Siluan, iubirea față de aproapele se dovedește nu atât prin faptele bune (exterioare), cât printr-un fel de a fi (interior). Avem de-a face, în cazul lui, cu un ethos, fondat pe primirea plină de bucurie și slujirea smerită a fratelui, blândețea și răbdarea în relațiile cu acesta, atenția acordată celuilalt. În chip concret, aceasta înseamnă a avea grijă de cineva, a nu-l judeca, a nu gândi rău despre el, a nu-l răni și a nu-l indispune – „fie și prin expresia chipului nostru” –, a nu-i impune propria noastră voie, a ne arăta milostivi față de ființa care păcătuiește sau suferă. Dacă o cer împrejurările, îl putem mustra pe aproapele nostru, dar nu cu scopul de a-l nimici, ci de a-l îndrepta, în chip frățesc, referindu-ne la faptele comise, și nu la persoana sa, și aceasta, cu conștiința eliberată de orice sentiment negativ sau de mânie.

Aceasta a fost atitudinea Sfântului Siluan, îndeosebi în relațiile sale cu lucrătorii, atunci când a fost iconom la mănăstire. Și în felul acesta S-a purtat Domnul Însuși, pe toată durata vieții Sale pământești. După Înviere, când l-a văzut pe Petru – care se lepădase de trei ori de El –, nu i-a reproșat nimic, ci numai l-a întrebat: Mă iubești tu pe Mine? (Io. 21, 15). Dacă și noi facem la fel, ne vom păstra pacea în suflete, iar „Sfântul Duh ne va iubi și ne va ajuta în toate”. Vom intra astfel în dinamica tainică a împreună-lucrării divino-umane, conform căreia, cu cât dăruim mai mult, cu atât dobândim mai mult. „Harul vine din tot ceea ce este bun, dar mai ales din dragostea față de fratele nostru. Când îl iubim pe fratele nostru, dragostea lui Dumnezeu este cu noi.” Și, oare, nu ajunge adesea un simplu gest prietenesc, o vorbă plăcută sau un simplu zâmbet, pentru ca „sufletul să resimtă în lăuntrul lui o schimbare binefăcătoare?” În schimb, „doar pentru o privire neprietenească putem pierde harul și dragostea dumnezeiască”.

Însă o asemenea noblețe a inimii și a caracterului nu este firească. Ea este cu putință numai întru Duhul Sfânt, Care, după cum ne spune și Sfântul Siluan, „este iubire, provoacă la iubire, dă puterea de a iubi”. Prin aceasta, noblețea este de nedespărțit de smerenia lui Iisus Hristos, care-i este condiția și chipul ascuns. Hristos ne-a arătat calea smereniei spălând picioarele ucenicilor Săi, primind să fie răstignit pe Cruce și să Se pogoare la iad. După învățătura Sa, dragostea înseamnă renunțarea la propria voință, slujirea aproapelui, răstignirea eului propriu și jertfelnicia de sine (v. In 15, 13). Cu cât mai mult vom fi de acord să ne micșorăm înaintea celorlalți și să le dorim binele, mai mult chiar decât nouă înșine, cu atât mai bine vom vedea cât de mare este dragostea lui Dumnezeu, prin urmare se cuvine să-i iubim și să suferim pentru durerile lor.

Întemeiată astfel pe smerenie, dragostea este, pentru Sfântul Siluan, izvorul libertății și al egalității. Logica sa este opusă ordinii socio-economice: dacă este cu neputință ca toți oamenii să fie conducători de stat, directori sau episcopi, în schimb, fiecare – oricare ar fi starea sa sau împrejurările vieții sale – este iubit de Dumnezeu și-L poate iubi pe Domnul și pe aproapele său. Până la urmă,numai aceasta are însemnătate pentru suflet și pentru mântuirea sa. 

Sfântul Siluan ne avertizează: „Luați aminte, frații mei, și nimeni să nu cadă pradă amăgirii: cel ce nu-l iubește pe fratele său nu-L va iubi cu mult mai mult pe Dumnezeu.” Cele două porunci ale Domnului – dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele – sunt una. Pentru Sfântul Siluan, totuși, dragostea față de Dumnezeu este pe primul loc; ea este, într-un anumit fel, fundamentul și izvorul dragostei omenești. Ea crește în inimile noastre după o scară ce corespunde diverselor grade de curățire a inimii, de biruință asupra patimilor și de lucrare conștientă a harului. Iubirea desăvârșită, așa cum a dovedit-o îndeosebi Fecioara Maria, este starea în care întreaga persoană – trup, suflet și minte – este atât de plină de harul Sfântului Duh, încât nu mai este ea aceea care iubește, ci Iisus Hristos este Cel ce iubește într-însa și printr-însa.

Pe această din urmă treaptă, atinsă și de Sfântul Siluan, mintea este atât de „absorbită în Dumnezeu”, atât de robită de Lumina și atât de plină de amintirea Sa, încât uită de lume și de oameni, nu mai vrea nici măcar să le vadă sau să le audă. Frumusețea creației și suferințele omenirii sunt aproape umbrite de frumusețea și bunătatea lui Dumnezeu; sufletul nu se mai arată interesat de nimic altceva decât de acestea. Dar, în același timp, „după ce va fi uitat de lumea pământească, ca și când nici n-ar exista, omul înalță privirea și o zărește iarăși”.

Înaintea tuturor ispitelor de a părăsi lumea și realitatea, de care nu este scutită nici o tradiție religioasă, mesajul Sfântului Siluan este limpede: omul care se învrednicește să dobândească harul unei mari experiei mistice nu se cuvine să se zăvorască în lăuntrul extazului său. El poate, pentru o vreme, să uite lumea, pentru a se recentra în Dumnezeu, să se lase cu totul în voia contemplației dumnezeiești, dar nu se cuvine să se abandoneze sie însuși. Asemenea Apostolilor, după Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos, omul care a dobândit harul trebuie să se întoarcă la sine însuși, să-și amintească de ceilalți oameni și să coboare de pe Tabor. În felul acesta va regăsi lumea, însă în alt chip, cu alți ochi – transfigurând, căci este el însuși transfigurat –, capabili nu numai să vadă prezența Dumnezeului ascuns în inima oamenilor și în creație, ci și să le împărtășească suferințele și bucuriile. „Vei uita cu totul de lume și, când te vei întoarce iarăși la tine și ți-o vei aminti din nou, te vei ruga pentru ea din întreaga ta inimă”, ne asigură Sfântul Siluan.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010