Despre gelozie, unul dintre elementele dragostei

Mi se pare neindoielnic faptul ca studiul dragostei in general si al prieteniei in particular, in ceea ce au ele concret si vital, ridica aproape inevitabil problema unui fenomen foarte strans legat de ele, gelozia. E prea putin probabil sa existe vreo ambiguitate in privinta faptului ca aceasta problema iese in prim-plan datorita importantei sale. Cred insa ca majoritatea ganditorilor nu tin suficient cont de importanta ei teoretica: in literatura filozofica, notiunea de gelozie este neglijata si doar foarte rar este avuta in vedere. Iata de ce mi se pare necesar sa aprofundam mai bine notiunea de gelozie. Presupun ca, pe baza celor spuse la sfarsitul scrisorii precedente, aceasta precizare a notiunii de gelozie serveste si pentru elucidarea notiunilor de prietenie si dragoste.

Ce este gelozia?

In acceptiunea curenta, intelectuala, gelozia este inteleasa ca un viciu sau, cel putin, ca un defect moral indubitabil, ceva infamant si ridicol. Intelectualitatea obisnuieste sa vada la baza geloziei si mandria, si vanitatea, si amorul propriu, si suspiciunea, si mefienta, si susceptibilitatea, intr-un cuvant, orice altceva decat un avantaj moral oarecare. Aceasta atitudine fata de gelozie a caracterizat mai ales secolul care a fost preponderent revolutionar si intelectual, adica secolul al XVIII-lea, si gelozia este condamnata mai ales in locul unde ratiunea secolului Luminilor a prevalat cu cea mai mare intoleranta, in Paris.

"Mandria si vanitatea face gelosi tot atatia oameni ca si gelozia", a spus Boiste. "Dragostea gelosilor seamana cu ura", marturiseste Moliere. "Gelozia provine mai mult din vanitate decat din dragoste", recunoaste Mme de Stael. "In gelozie este mai des amor propriu decat dragoste", indica La Rochefoucauld. "Gelozia grosiera inseamna neincredere fata de obiectul iubirii. Gelozia delicata inseamna neincredere fata de sine", rationeaza un oarecare. "Cei mai gelosi dintre toti amantii sunt cei care iubesc gloria", observa Trublet. "Gelosul este un copil care se sperie de monstrii creati de imaginatie in intuneric", crede Boiste. "Gelosul isi petrece viata in cautarea secretului a carui dezlegare ii distruge bunastarea", remarca Oxenstirn. Schleiermacher sau Grillparzer imbraca aceasta idee intr-un joc de cuvinte: "gelozia cauta cu zel ceea ce aduce suferinta", adica "ceea ce e patima", deoarece in rostire se aude "Leidenschafft"; calamburul poate fi redat aproximativ prin "gelozia cauta cu zel ceea ce este patima". "Dintre bolile mintii, gelozia este cea care are drept hrana cea mai mare parte a lucrurilor si drept leac pe cele mai putine", defineste Noel. "Gelozia are ochi de linx", spune Bellamy. De aceea dragostea si gelozia sunt incompatibile. "Cand amorul propriu domina gelozia, dragostea si-a pierdut puterea", afirma Lengret. "Gelozia stinge dragostea la fel cum cenusa stinge focul", scrie regina de Navarra. "Pasiunile puternice sunt mai presus de gelozie", spune La Rochefoucauld.

Aceasta interpretare a geloziei, oarecum vaga si cotidiana, si-a gasit o forma precisa si motivata psihologic in definitia raspicata a geloziei data de Baruch Spinoza. Dragostea plina de ura fata de obiectul iubit si de invidie pentru cel care se bucura de dragostea acestuia este, dupa Spinoza, gelozie. Aici Spinoza utilizeaza foarte potrivit imaginea amestecului a doua lichide, cand ele, patrunzand unul in celalalt, se unduiesc si devin tulburi, ceea ce este desemnat prin termenul fluctuatio. Asa este si in cazul geloziei: dragostea si ura, amestecandu-se, formeaza fluctuatio, "unduirea" sufletului si, in consecinta, constiinta devine tulbure si netransparenta.

Dupa Spinoza, gelozia este chiar aceasta "unduire" a sufletului, generata de actiunea simultana a dragostei si urii, acompaniate de ideea celuilalt, pe care sufletul il invidiaza.

Iata rationamentul care il conduce pe Spinoza la definitia sa clasica a geloziei.

Dragostea, spune el, tinde spre reciprocitate, mai mult, spre reciprocitatea perfecta. Orice diminuare si orice prejudiciu resimtite de noi in aceasta privinta le resimtim ca o injosire a noastra, adica ne provoaca cea mai mare durere. O dragoste perfect reciproca este una care ne absoarbe cu totul; vrem s-o posedam din plin, ea e fericirea noastra suprema, pe care nu vrem s-o impartim cu nimeni si nu vrem sa-i dam nimanui din ea. Daca fiinta iubita iubeste pe altcineva mai mult decat pe noi, atunci ne simtim infinit de nefericiti. Cauza nefericirii noastre este obiectul urii noastre; prin urmare, il vom uri pe cel iubit pentru ca ne frustreaza de reciprocitatea sa, si il vom invidia pe cel care se bucura de aceasta reciprocitate. Asa apare dragostea care uraste si invidiaza concomitent, gelozia. Aceasta pasiune este deosebit de puternica daca pe fericirea noastra a pus stapanire altcineva; si cu cat mai mare a fost fericirea, cum atat mai tare se va aprinde gelozia, incat, daca nu o va potoli o alta forta, va face intuneric in tot sufletul nostru: ura pentru obiectul iubit este cu atat mai puternica cu cat dragostea initiala a fost mai mare.

Iata teoremele principale in aceasta privinta:

Prop. XXXV. "Daca cineva isi imagineaza ca lucrul iubit de el se afla cu altcineva intr-o prietenie la fel de stransa sau chiar mai stransa decat aceea prin care el il poseda singur, atunci pe el pune stapanire ura pentru lucrul pe care il iubeste si invidia pentru celalalt".

Prop. XXXVI. "Cine-si aminteste un lucru care l-a delectat candva, vrea sa-l posede in aceeasi imprejurare cum a fost atunci cand s-a delectat cu el pentru prima data".

Prop. XXXVII. "Dorinta care apare ca urmare a nemultumirii sau multumirii, a urii sau a dragostei este cu atat mai mare cu cat aceste afecte sunt mai puternice".

Prop. XXXVIII. "Daca cineva a inceput sa urasca lucrul pe care il iubeste, asa incat dragostea se distruge cu totul, atunci, ca urmare a aceleiasi cauze, el va nutri fata de acesta o ura mai mare decat daca nu l-ar fi iubit niciodata si ura va fi cu atat mai mare cu cat mai mare i-a fost dragostea".

Conform intelegerii curente, gelozia este o diforma tumoare daunatoare pentru dragoste; cauzele geloziei sunt straine de esenta dragostei si de aceea gelozia este de regula recunoscuta drept ceva ce trebuie eliminat din dragoste. Spinoza stabileste o legatura mai intima intre dragoste si gelozie; pentru el, gelozia nu este un companion intamplator al iubirii, ci este umbra ei fidela, care apare pe ecranul vietii sufletesti de fiecare data cand dragostea este iluminata de tradarea celui iubit; sau, mai exact, gelozia este, dupa Spinoza, echivalentul necesar al dragostei, care apare atunci cand relatiile se deterioreaza. Dragostea nu dispare, ci se transforma in gelozie. Totusi si aici, pe terenul analizei lui Spinoza, poate fi conceputa o dragoste fara gelozie, in cazul reciprocitatii depline, asa ca gelozia, desi psihologic necesara in anumite conditii, primeste din punctul de vedere al lui Spinoza o apreciere negativa, ca animi fluctuatio, ca intunecare a constiintei, ca pasiune nepotolita. Pentru Spinoza, gelozia in dragoste nu este dragoste; si de aceea, ca eterogena dragostei, ca ne-dragoste, intr-un raport de cauzalitate, intr-un raport de echivalenta, gelozia este condamnabila. Astfel, si Spinoza, in concluzie, ramane la acceptiunea comuna a geloziei. De ce s-a intamplat asa?

Pentru a raspunde la intrebarea pusa, sa ne amintim caracterul inanimat si concret, reificat, al intregii filozofii a lui Spinoza. Neavand categoria persoanei, Spinoza nu poate distinge intre dragostea pentru o persoana si atractia pentru un lucru, confunda dragostea cu ravnirea sau, mai bine zis, celei dintai i-o substituie pe cea de-a doua. Peste tot, la el, citim impersonalul res amata, pe care ar trebui sa-l traducem prin: "lucrul ravnit", caci un lucru nu poate fi iubit; da, res amata, dar nicaieri nu se vorbeste de o persoana iubita, caci numai unei persoane i se poate aplica epitetul "iubita".

Ce-i drept, in societatea contemporana, se poate adeseori auzi ceva de genul "dulceata iubita", "a iubi trabucurile", "a indragit cartile de joc" etc, dar pentru orice om sanatos e clar ca este vorba sau de o perversiune si de o intunecare a constiintei, sau de un abuz de limbaj. "Dulceata", "trabucurile", "cartile de joc" etc. nu pot fi iubite, ele pot fi doar dorite. Totusi, ceea ce apare in corelatie cu dorinta este ura insotita de invidie; de aceea la Spinoza, in notiunea initiala de dragoste, primeste un asemenea accent aceasta combinatie condamnabila a urii cu invidia. Dar, asa cum dragostea nu este dorinta neinfranata, la fel si ura combinata cu invidia nu inseamna gelozie, desi, intr-adevar, cea din urma tine de ceea ce Spinoza intelege prin gelozie, asa cum iubirea veritabila se raporteaza la dorinta. Pentru a intelege gelozia in propria ei natura, trebuie s-o punem intr-o legatura mai stransa cu dragostea, s-o introducem in insusi miezul dragostei si, dupa ce am subliniat natura personala a dragostei, sa descoperim ca gelozia este dragostea insasi, dar in "alteritatea" ei; trebuie sa vedem ca gelozia este conditia necesara si aspectul indispensabil al dragostei, dar ca e indreptata spre durere, asa incat cine ar dori sa distruga gelozia ar distruge si iubirea. La fel, in dorinta neinfranata, ura este intotdeauna combinata cu invidia.

Pentru a arata acest lucru, trebuie in primul rand sa absolvim gelozia de atitudinea de condamnare care o apasa. Gelozia a fost de atatea ori confundata cu anumite forme nepotrivite prin care se manifesta, incat insesi cuvintele "gelozie", "a gelozi", ca sa nu mai vorbim de "gelos", au devenit peiorative.

Si totusi, a vedea in suspiciune, in amorul propriu meschin, in mefienta, in rautate, in ura combinata cu invidia etc. esenta geloziei e la fel de incorect ca si a presupune ca esenta dragostei se afla in refuzul libertatii, in partinire, nedreptate, la fel cum nici esenta justitiei nu poate fi gasita in raceala, in asprimea inimii, in duritatea si cruzimea ei. Suspiciunea, ura combinata cu invidia etc. sunt manifestari rele, nepotrivite, egoiste ale geloziei, care iau nastere din confundarea dragostei cu dorinta.

Totusi, doua serii de date istorice fac aluzie la faptul ca gelozia nu este condamnabila si chiar la faptul ca ea este pozitiva si legitima. Intr-adevar, in primul rand, poporul cu cea mai curata constiinta de Dumnezeu, alesul popor evreu, care a stiut cel mai clar si a inteles dragostea lui Dumnezeu, sustine cu insistenta, permanent, fara ezitare, ca Dumnezeu este gelos. intreaga Biblie este ticsita si impregnata de gelozia lui Dumnezeu, si este imposibil sa nu tinem cont de acest lucru. Apoi, in al doilea rand, poporul celei mai pure umanitati, genialul popor elin, care a stiut si a inteles cel mai bine dragostea umana in toate formele ei, are ca trasatura principala iarasi gelozia, care ii este caracteristica si inseparabila. Fr. Nietzsche, in notele sale de "meditatie" intitulate Suntem filologi, printre cele trei "puncte alese din Antichitate" vizeaza pentru tratare: "innobilarea geloziei. Grecii sunt poporul cel mai gelos". Cred ca nici de asta nu putem sa nu tinem cont. Daca geniul cel mai clar si credinta cea mai pura ne arata ca gelozia este o forta pozitiva si necesara in fiinta iubirii, atat in cea umana, cat si in cea dumnezeiasca, inseamna ca asa este si ca ea e cu totul altceva decat pasiunile colaterale care o insotesc.

Dar atunci ce este insasi gelozia? Este unul dintre elementele dragostei, baza ei, fundalul dragostei, noaptea primara in care straluceste raza dragostei. Dragostea este alegere libera: dintre multe persoane, eul, printr-un act de autodeterminare interioara, alege una si cu ea, una dintre atatea, stabileste o relatie ca si cum ar fi unica, se ataseaza sufleteste de ea. Pe ea, care este obisnuita, eul vrea s-o vada ca neobisnuita; pe ea, care este cenusie, eul vrea s-o ia drept sarbatoreasca; pe ea, care este una de toate zilele, eul o vede ca pe o solemnitate. Ea se afla in multime, insa eul o cheama din piata publica si o duce in camera impodobita a inimii sale. Si ii deseneaza imaginea pe un camp cizelat in aur. Si este drept, deoarece aceasta imagine nu este caricatura pe care oamenii o deseneaza in majoritatea cazurilor; nu este nici macar un portret pictat de intelepti.

Este imaginea imaginii lui Dumnezeu, este o icoana. Eul, incalcand "justetea" legii identitatii, printr-un act metafizic de autodeterminare, prin intreaga sa fiinta (nu prin ratiune) decide sa vada in persoana aleasa (una dintre multe altele) una exceptionala, iesita din comun, intr-un cuvant, in raport cu aleasa sa, isi modifica sinele astfel incat persoana respectiva devine pentru el tu. Repet ca prietenia este exclusiva, asa cum exclusiva este si dragostea conjugala. "Poli" este semnul imperfectiunii obiectului dragostei ca atare, simptomul nedesavarsirii lui tu ca tu. Si poligamia, si polifilia sunt false in idee si inevitabil trebuie sa se transforme in ceva personal, prima in monogamie, a doua in monofilie, sau sa se descompuna si sa putrezeasca, prima in raport cu pofta carnala, cealalta in raport cu propriul interes, adica din semipersonale ele trebuie sa devina concrete. "Nu se poate, spune Aristotel, nu se poate sa le fii prieten multora, avand in vedere prietenia perfecta, asa cum nu se poate sa fii in acelasi timp indragostit de multi. O asemenea prietenie pare o perfectiune si, ca atare, nu poate fi indreptata decat spre un singur om."

Insa, chiar daca am spune aici ca asemenea "tu", iubiti, sunt "multi", totusi, in iubire, raportul cu fiecare este ca si cum ar fi cu unul singur. Orice dragoste are prin esenta o forta selectiva, este dilectio, si de aceea cel iubit este intotdeauna alesul, unicul. Tocmai in aceasta consta natura personala a dragostei, fara de care am avea de-a face cu pofta concreta si am fi indiferenti cand lucrul ravnit ar fi inlocuit cu un altul identic. Exigenta identitatii numerice a persoanei iubite, chiar in absenta identitatii generice, indiciale, adica fidelitatea fata de o persoana si atunci cand aceasta se schimba, caracterizeaza dragostea si, totodata, incalcarea de catre ea a legii identitatii, in timp ce exigenta identitatii generice, indiciale a lucrului ravnit (chiar cand nu se manifesta interes pentru identitatea numerica, chiar cand aceasta nu este inteleasa) si respectarea legii identitatii caracterizeaza pofta. Constiinta unicitatii, iata conditia dragostei, chiar si in manifestarile ei cele mai imperfecte; mai mult, chiar si pentru iluzia dragostei, este necesara daca nu unicitatea, macar iluzia de unicitate, de irepetabilitate, de exceptional, chiar daca cel care iubeste isi inchipuie ca fiinta iubita este unica, avand tot atat de putine motive ca oricare prima dragoste, care se imagineaza drept unica in lume si in istorie, ca oricare urmas si comentator "unic si legitim" al lui Kant, care cade in eroarea de a-si imagina ca este singurul, in sfarsit, la fel cum Unicul lui Stirner se afirma, gresit, drept unic. Altfel, insasi iluzia de dragoste devine absolut imposibila si relatiile nu vor fi decat interes, murdarie si moarte, insasi ideea de inlocuire a unei persoane cu alta, care admite omoiousia, adica reitatea, este o idee pacatoasa, care duce la moarte.

Printr-un act incomprehensibil de alegere, persoana devine unica, este chemata la rangul inalt, regal, de "tu". Ea a consimtit sa fie aleasa. A spus "da" si si-a pus pe frunte coroana maretiei. Ce vrea eul acum? Un singur lucru: ceea ce a dorit, dragostea sa. Eul isi afirma actul dragostei drept etern ca valoare si deci pretinde ramanerea, permanenta lui. Aceasta afirmare launtrica se exprima in gelozie sau in zelul de a incarna in timp actul etern de alegere a iubitului "tu". Eul vrea ca "tu" sa nu-i puna piedici in dragostea sa, adica, in raport cu el, sa fie intr-adevar "tu". Iubitul "tu" se poate comporta ca si cum ar fi unic, poate sa nu coboare de pe piedestalul exceptiei, singularitatii, alegerii. N-are importanta daca "tu" este cel mai banal in multime si pentru multime. Dar pentru eu, pentru cel care a ales, el va fi anume "tu" si nimic altceva decat "tu": altfel este imposibila insasi dragostea, altfel nu se poate incarna in timp insusi actul de alegere. Altfel "timpul" dragostei nu va fi "imaginea mobila a vesniciei", a alegerii. In raport cu eul, "tu" trebuie sa se comporte ca "tu", nu ca unul dintre multi altii, trebuie sa aiba pe cap coroana regala, nu o scufie de noapte. Constiinta necesitatii acestui comportament din partea lui "tu" pentru ca dragostea sa fie posibila, atrage dupa sine dorinta de a realiza acest statut de persoana aleasa si, apoi, de a-l afirma si garanta. Toate acestea la un loc reprezinta gelozia.

Dar daca "tu" nu doreste asa ceva? Daca "tu" isi incalca cu obstinatie rangul si pozitia inalta, pe care le-a acceptat in mod liber? Daca, dupa ce a spus "da" atunci cand i s-a propus o noua esenta, cea de "tu", daca din frivolitate, din incapatanare sau din deficit de sinceritate in acceptarea inaltului destin, arata prin viata sa ca, pentru el, eul nu este "eu"? Daca, dorind sa fie "tu", nu vrea sa recunoasca eul drept "eu"? Atunci eul nu poate ramane fara reactie. Aceasta reactie este manifestarea geloziei, a geloziei pentru dragostea sa, adica grija pentru neprihanirea, pentru autenticitatea, in sfarsit, pentru conservarea dragostei sale. Faptul ca pretinde acest lucru de la "tu" in numele posibilitatii insesi a dragostei atrage dupa sine dorinta de a realiza acest statut de ales, de a-l consolida si de a-l proteja.

Toate acestea, repet, la un loc, reprezinta gelozia. Una din doua. Sau "tu" trebuie sa recunoasca aceasta reactie fata de sine, aceasta lupta pentru dragoste si sa se schimbe, sau trebuie sa renunte la rangul sau, sa recunoasca sincer ca nu este decat o persoana obisnuita, sa coboare de pe tron si sa se intoarca in multimea cenusie, sa revina din triumf la cotidian. Eul nu poate sa iubeasca si sa nu fie gelos, adica sa nu incerce a-l face "tu", atunci cand "tu" inceteaza de fapt a mai fi "tu". De aceea, daca nu i se recunosc dreptul si datoria de a fi gelos, nu-i mai ramane decat sa-l coboare pe "tu" de pe tron. Eul trebuie sa-l dea pe "tu" uitarii, sa nu-l mai iubeasca, deoarece numai asa il poate scuti pe "tu" de exigenta iubirii reciproce. Dar "tu" s-a contopit cu eul, a devenit o parte a acestuia. A inceta sa iubesti inseamna se te frustrezi de o parte din tine.

A uita inseamna sa tai din tine o bucatica de carne vie. Asa se si intampla cand, respectand libertatea altuia, esti nevoit sa-ti smulgi din piept, o data cu dragostea, si inima.

Dragostea este nemarginita; n-o limiteaza nici locul, nici timpul, ea este universala. Dar aceasta universalitate a dragostei nu numai ca nu exclude, ci chiar presupune singularitatea, exclusivitatea, izolarea. Caci dragostea are drept radacina sfintenia sufletului si este posibila doar in masura in care aceasta sfintenie este vie. A proteja margaritarul sufletului inseamna a proteja insasi dragostea; nepasarea fata de propria sfintenie inseamna nepasarea fata de dragoste. Dragostea nu este doar universala, ci si limitata, nu este doar nemarginita, ci si circumscrisa. Cuvantul pe care Dumnezeu l-a spus in legatura cu aceasta nu mai este acceptat acum, fiind considerat dur si crud; dar cel mai remarcabil e ca in "maica tuturor cartilor", in Evanghelie, el urmeaza imediat dupa cuvantul privitor la faptul ca nu trebuie sa ne judecam aproapele si dupa parabola despre barna si paiul din ochi. "Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Matei 7, 5). Si iata gandul antitetic, in care un ascutis parca ar fi indreptat impotriva altui ascutis: "Nu dati cele sfinte cainilor, nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si, intorcandu-se, sa va sfasie pe voi" (Matei 7, 6). Parca lamurind aceasta sentinta, cuviosul Serafim din Sarov ne invata: "Ce ai mai bun in inima nu trebuie sa dezvaluiesti daca nu e nevoie; nu-ti deschide in toate tainele inimii tale".

Deci pe de o parte, "nu judeca", iar pe de alta parte, ia-i drept "caini si porci" pe cei care nu sunt demni sa le descoperi tainele inimii. Mai bine dezvaluie-le catorva alesi, pe care i-ai scos din turma porcilor. Este o antinomie aproximativ egala cu antinomia dragoste-gelozie.

Pentru a explica (desi doar aproximativ) cele spuse, voi mai cita cateva fragmente din jurnalul din care am citat si mai sus. Este consemnarea unei discutii reale sau imaginare cu prietenul.

"- Te comporti in cutare si cutare fel. Te ascunzi, o faci pe misteriosul, doresti sa fii total independent, marturisirea, a ta si a prietenului, te impovareaza.

- Da, insa nu stii ca intotdeauna si pretutindeni ma port asa?

- Cu toate ca nu e tocmai adevarat si nici pe departe nu esti asa intotdeauna si pretutindeni, pentru mine nu-i un raspuns chiar daca ar fi cum spui. "Prietenia" este prietenie tocmai pentru ca ceva mi se transmite de la celalalt, iar celuilalt i se transmite ceva de la mine. "Relatiile" sunt relatii tocmai pentru ca ele il relationeaza pe cineva cu altcineva, adica cu celalalt, il fac sa iasa din inchiderea in sine a egoismului si din ingustimea inimii, pentru ca ele "largesc existenta" persoanei, dupa cum spunea Spinoza...

- Pricepe ca daca firea, natura mea sunt asa...

- Si ce-i cu asta? Natura fiecaruia e asa, egoista si ingusta. Dar prietenia este cea care da curs afluxului unei noi realitati. Prietenia ne este data ca sa nu fim "eunuci cu inima rece", caci eunucismul inimii e cel mai rau dintre vicii, e cel mai ingrozitor lucru care i se poate intampla unui om.

- Dar daca eu sunt intotdeauna "eunuc" ?

- In dragoste, persoana noastra inceteaza a mai fi ca "intotdeauna", ca "pretutindeni", ca si "cu toti". Batranetea, decrepitudinea sufletului trec. Sufletul se innoieste si intinereste.

- Dar noi nu avem nici un fel de relatii? Doar traim cumva.

- Asta-i problema: "cumva". Daca nu exista relatiile despre care ti-am vorbit, daca "relatiile" nu relationeaza pe nimeni si "legaturile" nu leaga pe nimeni, atunci ele nu exista deloc, nici persoanele nu se afla in prietenie, una in cealalta, ci sunt in ele insele si independente, se afla in dragostea de sine. Daca ramai cu mine asa cum ramai "cu toti", asta demonstreaza cel mai bine ca nu cunosti nici prietenia, nici relatiile, nici legaturile...

Intelege ca nu dragostea sau nedragostea ta o vreau, nu prietenia sau ura, ci vreau pur si simplu ceva determinat, ca sa stiu daca merita sa ma epuizez si sa-mi cheltuiesc puterile pe acest ogor al prieteniei, sperand macar intr-o recolta indepartata, sau trebuie sa renunt de la bun inceput la speranta intr-un viitor mai bun, sa abandonez ogorul steril, pietros si sa ma ocup atunci de treburile "mele". Dar tu esti surd, "privind indiferent binele si raul", taci. Mult o s-o mai tii asa?..."

O inima ranita de prieten nu poate fi lecuita cu nimic, numai Timpul si Moartea o vor vindeca. Dar Timpul ii curata ranile, indepartand si partea bolnava a inimii, mortificand-o partial, iar Moartea distruge omul in totalitate. Deci atata timp cat omul traieste, ranile pe care i le-a pricinuit prietenia sunt nevindecate si dureroase. Si va umbla cu ele, ca sa le arate Judecatorului Vesnic.

Vezi parabola Domnului despre cei "chemati" si cei "alesi" (Matei 22, 2-l4; Luca 14, 16-24). Cata tainica amaraciune, cata amaraciune nemarginita si durere a unei inimi ranite in insasi dragostea ei! Erau cei iubiti, cei chemati, cei pe care insusi Dumnezeu era gelos, carora El le-a facut totul, le-a facut ceea ce nu a mai facut pentru un nici un alt popor... si? Ei nu vor sa fie alesi, nu vor nici macar sa fie delicati, sa raspunda la chemarea Dragostei, care le da darul Sau suprem, facand din ei prietenii Sai. Raman indiferenti la dragostea Dragostei. Si atunci: "Iesi indata in pietele si ulitele cetatii, si pe saraci, si pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici". Iar cand a mai ramas inca loc: "Iesi la drumuri si la garduri si sileste sa intre, ca sa mi se umple casa" (Luca 14, 21-23). Ospatul dragostei, pe care nu a avut cui sa-l ofere, care fusese pregatit pentru oameni dragi inimii, a fost dat trecatorilor de pe ulita!

In prietenie trebuie sa faci totul pentru a depasi zidul ce se inalta intre inimile oamenilor. Necrutandu-ti puterile, trebuie sa lupti pentru comunicare pana la sudoare, pana la sangele mucenicesc, pana la moarte. Trebuie sa-ti dai viata pentru prietenii tai, caci primul lucru pe care trebuie sa-l faci e sa-i eliberezi din nesinceritate, din raceala., din inchidere in sine. Dar exista, se intampla sa fie o limita peste care nu poti trece. Exista un zid pe care nu-l poti sparge nici cu fruntea, nici cu berbecele. Si cand ai ajuns la aceasta limita, cand te afli chiar langa acest zid, trebuie sa pleci. Cu durere de inima, trebuie sa smulgi sentimentul din tine, chiar rupand o bucata din carnea ta vie; trebuie sa te debarasezi de ceea ce e imposibil; si e imposibil sa-i arati altuia ca imposibilul, adica dragostea, este posibil. insusi Mantuitorul lumii, cand a ajuns la aceasta limita, de la care era clar ca poporul ales nu poate fi impresionat cu dragostea Sa, S-a intors. "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci si cu pietre ucizi pe cei trimisi la tine; de cate ori am vrut sa adun pe fiii tai, dupa cum aduna pasarea puii sai sub aripi, dar nu ati voit. Iata, casa voastra vi se lasa pustie" (Matei 23, 37-38).

Analiza notiunii de gelozie, pe care am efectuat-o, demonstreaza profunda legatura a ei cu depasirea legii identitatii, cu aceasta baza esentiala a ratiunii. Se intelege de aici de ce gelozia, chiar si in manifestarile ei cele mai candide, atrage privirea piezisa a relei-vointe din partea ratiunii, de ce "bunul-simt" si fiica buna a acestuia, ironia, o vorbesc de rau cu atata placere, chiar si atunci cand gelozia este luata in abstracto, in principiu. Atat dragostea, cat si gelozia, cealalta dragoste, lupta cu ratiunea si, prin presiunea lor, taie o bresa in partea sa principala, in legea identitatii. Si, in acest sens, gelozia este profund injusta. Daca nesabuinta geloziei atrage asupra ei condamnarea intelectului, care o ia drept "absurditate", atunci aceasta injustitie a geloziei, la randul ei, suscita o apreciere iritata din partea eticii, care o considera ceva "imoral". Iata inca o cauza, in virtutea careia notiunea de gelozie ramane obscura.

Datele etimologiei confirma concluziile la care ne-a condus analiza metafizica a notiunii de gelozie. Notiunea de gelozie, revnost', in limba rusa, in directia ei principala, se caracterizeaza ca putere, ca forta, ca incordare, si catusi de putin ca spaima sau ura, sau invidie. Unii cercetatori pun in legatura cuvantul rev-ni-v (gelos) si derivatele sale rev-no-va-t' (a gelozi), rev-n-ost' (gelozie) cu latinescul riv-al-is, riv-in-us (rival) si cuvintele frantuzesti riv-al, riv-al-is-er, riv-al-it-e. Dar, chiar daca este asa, ramane totusi neclar care este sensul radacinii acestui cuvant. Raspunsul la aceasta intrebare nu este dificil. Rev-n-iv, este pus in legatura cu aceeasi radacina ca si cuvintele rv-en-i-e, rev-n-ost-n-ii, rev-n-i-tel (zel, zelos, zelator), caci pentru acestea derivatele slavone vor fi lucta, lupta. Probabil, revnost' inseamna acelasi lucru ca si rvenie, revnivii, ca si revnitel, revnovat', ca si rvat' (a rupe) sau, mai curand, rvat'sia (a combate). Cuvintele sarbesti rv-a-ti, rva-a-ti se au sensul de eniti, certare. Aici se fac corelatii cu cuvintele sanscrite: ar-v-an (care fuge repede, precipitat), aurva (sprinten, rapid, calare); cu cele grecesti: opefovro (ei s-au grabit), o-pou-Li (a se grabi, a se avanta); cu latinescul ru-i-t, cu vechiul saxon b'rr (rapid, gata, calare).

Atat "a avea gelozie", cat si "a avea zel", in rusa, semnifica prin radacina doar prezenta puterii, a fortei, a rapiditatii, reprezentand contrariul moleselii, indolentei, slabiciunii. Iata de ce revnovat' se intrebuinteaza adesea cu sensul de "a se avanta cu putere, cu energie spre ceva", "a fi energic in ceva". Dupa V. Dai, revnovat'' cego sau porevnovat' cego (a fi zelos de ceva) inseamna "a se zbate din rasputeri", "a tinde cu zel spre ceva". Astfel, se spune: "revnuiu znanii, revnuiu nebesnogo tarstva, revnuite darovanii bol'sih" (ranvesc dupa cunostinte, ravnesc imparatia cerului, ravniti la daruri mai mari). Revnovat' komu, cernu (a fi gelos pe cineva, pe ceva) inseamna "a rivaliza, a imita, a urma sau a se avanta in fuga, neramanand in urma". Astfel, Lomonosov a utilizat expresia: "revnuite nasemu primeru" (urmati-ne cu zel exemplul); la fel, se spune: "ia vsegda revnoval uspeham ego" (am fost intotdeauna gelos pe succesele lui). De aici putem trage decis concluzia ca revnost' (gelozie) inseamna in primul rand, cum arata V. Dai, "ardoare, avant" si chiar cu precadere "pentru ceva"; in acest sens se spune: "revnost' po slujbe" (zel la serviciu), "revnost' k slujbe" (zel pentru serviciu), "revnost' ne po razumu" (zel mai mult decat minte). Totodata, revnostnii inseamna "cel mai asiduu, mai harnic, mai grijuliu, devotat lucrului sau din tot sufletul"; asa este expresia: "revnostnii pobornik pravdi" (campion ardent al adevarului).

La fel si grecescul "zelos”., in forma dorica "zalo”s, are drept semnificatie proprie "infocare, osardie, ardeur, zele", apoi "rivalitate, ura, rivalite, haine" si, in sfarsit, numai "gelozie, jalousie", adica gelozie, asa cum o concepe limbajul intelectualist si cum nu o intelege catusi de putin nici un popor. Conform acestui limbaj, verbul tnAdiu inseamna "a cauta cu ardoare, a dori puternic, rechercher avec ardeur, envier". In ce priveste etimologia acestor cuvinte, dispunem de o asemenea abundenta de ipoteze diferite si, in plus, artificiale, incat ar fi riscant sa spunem ceva cu pretentie de exactitate. Putem indica doar ca, dupa Prellwitz, cuvantul "zelos” provine dn radacina ja, adica, propriu-zis, din "a fi zelos, heftig sein", la fel ca si verbul "zeteo” a cauta, a incerca cu obstinatie.

Limba latina, in cazul de fata, nu ne ofera nimic nou: cuvantul zelotypia, gelozie, este imprumutat din greaca si, prin urmare, provine din "zelos”..

In sfarsit, in limba ebraica veche, atat zel, Eifer, cat si gelozie, Eifersucht, sunt exprimate printr-un singur cuvant, si anume prin qine'ah, care provine din radacina semitica comuna qn. Aceasta radacina alcatuita din trei litere nu contine catusi de putin nuanta de gelozie intelectuala; astfel, in limba araba, are semnificatia de "a deveni foarte rosu, hochrot werden", in cea siriana, "a fi de culoare inchisa, dunkelfarbig sein". De aici, deja in ebraica si in celelalte limbi semitice, radacina qn', semnifica "a fi gelos, pasionat". Insusi cuvantul, qine'ah, inseamna in primul rand pasiunea iubirii combinata cu gelozie, apoi rivalitate si iar gelozie, gelozia lui Dumnezeu pentru Slava Sa.

Mai exista un cuvant pe care unii il recunosc drept echivalent al rusescului revnost', gelozie. Este seqidah.

Dar cuvantul seqidah contine si mai putin decat qine'ah notiunea de gelozie in sensul specific. Intr-adevar, seqidah provine din radacina semitica comuna, sqd, care corespunde in feniciana notiunii "a respecta, a venera, a aprecia ceva, auf etwas achten", iar in limbile folosite in Mishna si Targum a primit sensul de "a fi zelos, eifrig sein".

Asadar, concluzia generala la care am ajuns va fi urmatoarea: etimologia si uzul cuvantului "gelozie" si ale derivatelor sale confirma indiscutabil analiza metafizica a notiunii de gelozie, pe care am intreprins-o mai sus. Anume: gelozia este eliberata definitiv de sensul reprobabil care o apasa si este recunoscuta ca fiind doar expresia necesara sau, mai precis, doar un aspect necesar al unei iubiri puternice. De aici se intelege de ce Cuvantul lui Dumnezeu ii atribuie gelozie lui Dumnezeu atat de frecvent si cu atata insistenta. De fapt, ar fi fost cu totul de neinteles de ce o stare, condamnabila in sine, poate fi prezentata ca o imagine a ceva in viata dumnezeiasca. Caci niciodata, in nici un fel de "antropopatisme", lui Dumnezeu nu i se atribuie pacatul, sau concupiscenta, sau minciuna. Daca i se atribuie gelozia, atunci, oricum am intelege aceasta gelozie a lui Dumnezeu, putem afirma cu anticipatie ca ea este ceva sfant; si de aceea gelozia omeneasca nu este ceva prohibit si infam. Din explicatiile date mai sus rezulta cu evidenta ca daca lui Dumnezeu i se atribuie gelozia, acest lucru nu este un "antropopatism" fortat, ci desemnarea exacta a esentei lucrurilor. Caci gelozia este o notiune ontologica, nu una psihica sau morala.

Dar gelozia este mai mult decat un element necesar al dragostei. Conform interpretarii generalizate a cuviosului Isaac Sirul, ea este un aspect indispensabil a tot ce are bun omul in el. in general, ea este o forta ce realizeaza bunele intentii. "Pe cel care are bune intentii, un obstacol nu-l poate impiedica sa le duca la bun sfarsit... Asta se intampla din urmatoarea pricina. Gandul de buna intentie, la inceputul miscarii sale, este urmat de un fel de gelozie, care, prin ardoarea ei, seamana cu jarul; si ta.protejeaza de regula acest gand si nu permite sa se apropie de el vreo impotrivire, vreun obstacol sau vreo piedica, pentru ca gelozia aceasta capata tarie mare si puterea negraita de a proteja ceas de ceas sufletul de slabire sau de teama, atunci cand asupra lui se reped felurite circumstante presante. Si asa cum primul gand este forta unei dorinte bune, sadita de natura in esenta sufletului, asa si aceasta gelozie este un gand pus in miscare in inima de o forta iritanta, pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca s-o folosim, pentru a respecta o limita naturala, pentru a exprima notiunea de libertate a noastra prin indeplinirea dorintei naturale ce se afla in suflet. Aceasta este o virtute, fara de care binele nu se face, si ea se numeste gelozie, pentru ca de la un timp la altul il pune pe om in miscare, il imboldeste, il inflacareaza si-l intareste... Cineva... cu cuvintele sale, aceasta gelozie a numit-o "caine si pazitor al legii lui Dumnezeu", adica al virtutii...

In continuare, sfantul parinte da explicatia ca gelozia se compune din frica de a nu pierde un bun si dorinta de a-l pastra; iata de ce slabirea geloziei este un semn rau, provocat sau de o raceala spirituala, sau de infumurare si mandrie, adica daca un bun spiritual nu mai este considerat viu si personal, ci patrimonial si carnal, un lucru care poate fi tinut sub cheie si posedat totusi, fara a fi trait.

Astfel, nazuinta spre Stalpul si Temelia Adevarului se realizeaza si se intretine prin gelozie, prin aceasta forta a duhului nostru, oprimata si dispretuita de constiinta moderna.

Pavel Florenski

Sursa: www.crestinortodox.ro