Doi tineri care se iubesc încă fără a fi ajuns la nivelul
mai coborât al plăcerilor trupești văd, fiecare din ei, taina celuilalt.
Si cred ca nici unul dintre ei n-ar voi sa-l defineasca
pe celalalt. Celalalt ramane un mister nedefinit, si infinitul se intinde
dincolo de marginile lumii acesteia, se intinde pana la Dumnezeu… Trăiesc
într-un fel prezența negrăită a lui Dumnezeu între ei.
Și aceasta îi face să se înalțe peste ei, să se înalțe
spre acel izvor al iubirii, al apropierii între oameni, al trebuinței lor unul
de altul și, poate că asta înseamnă o neașteptată înălțare a sufletului.
“…se spune în Geneză “şi vor fi amândoi un trup”, dar
trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi amândoi o unitate.
Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: “Omul nu este întreg dacă este numai
bărbat, nu este întreg dacă este numai femeie. Omul întreg este bărbat şi
femeie”. Acest lucru îl dezvolta Evdokimov, am spus şi eu în Dogmatica mea, în
legătură cu taina căsătoriei, că omul întreg este şi bărbat, şi femeie. Dar,
precum bărbatul nu este numai trup, ci este şi suflet, la fel ca şi femeia, ei
se întregesc reciproc şi simt nevoia să se întregească şi sub raport spiritual.
Femeia are un fel de admiratie, o încredere în barbat, ca el este mai tare si o
poate ajuta în viata si admira o anumita forta, dar nu numai o forta trupeasca,
ci si spirituala, o capacitate de discernamânt. Barbatul admira la femeie
delicatetea ei, capacitatea ei de a aduce o dulceata în viata, de a-l mângâia,
de a-l încuraja în felul ei; adica, ei se întregesc si spiritual.
Viata barbatului ar fi prea opaca daca ar fi numai a lui,
si iarasi, viata femeii ar fi un sentimentalism salciu, dar si un sentiment de
neputinta, de gol. Ea trebuie sa mângâie pe cineva. Si barbatul iarasi, trebuie
sa ajute pe cineva; ei se intregesc… O dragoste care trebuie sa inainteze cat
mai mult posibil in plan spiritual, purtand si trupul in acest plan.
(…)
Iubirea sta intr-un sentiment de raspundere fata de
importanta celuilalt, fata de valoarea celuilalt, fata de mantuirea celuilalt.
Daca-l iubesc, tin sa se mantuiasca.
- Gabriel Marcel, citat mereu de Parintele Galeriu,
spune: “Cand spun cuiva te iubesc, spun tu nu vei muri niciodata”.
- Asa este. “Te iubesc” este o concluzie ca celalalt nu
va muri. Te iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie. Celalalt poate muri
pentru mine daca nu arat iubire, rabdare.
Orice taina este o putere ce ti s-a dat de la Dumnezeu.
Dar aceasta putere te angajeaza si pe tine, cu efortul si vointa ta…”
(din cartea Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae –
convorbiri intre Sorin Dumitrescu si parintele Dumitru Stăniloae)
“Iubirea e un uriaş plus de cunoaştere, producând în
acelaşi timp un uriaş plus de viaţă în cel iubit şi în cel care iubeşte,
dezvoltând la maximum fiinţa lui şi a mea. Dar această cunoaştere nu poate fi
captată în concepte…
În iubirea ce o am eu de tine, care merge până la uitarea
de eul meu, ca să te pun în locul lui pe tine, natura umană repartizată în
persoane îşi biruieşte împărţirea şi se regăseşte pe sine în unitatea ei, fapt
care-i produce o bucurie debordantă.
Repartizarea în persoane a fost şi este necesară tocmai
pentru că în iubirea reciprocă dintre ele să-şi descopere o valoare şi o
frumuseţe pe care altfel n-ar fi putut-o descoperi.
Unitatea descoperită prin iubire a firii repartizate în
subiecte e alt fel preţuită şi de aceea alimenteaza o bucurie şi o afecţiune
neîncetată…
Noi cel realizat prin dragoste este semn, salut, chemare,
revendicare, îmbrăţişare a existenţei umane în ea însăşi, cu un cuvant:
întâlnire. Întâlnirii din dragoste i-am putea spune mai degrabă regăsire.
Acesta este sentimentul încercat de două fiinţe care şi-au deschis sufletul în
dragoste…
De aici, sentimentul celui ce iubeşte, că în cel iubit
îşi regăseşte casa, după ce a rătăcit pe afară.” (Pr. Dumitru Stăniloae,
Mistica)
“Individualistul nu sufera de dor.
Dar el nici nu a strabatut prin cunoastere la esenta cea
mai frumoasa a altuia. Lui ii este indiferent din punct de vedere afectiv ca
este sau nu este cineva langa el. El nu sufera de absenta cuiva. El nu cunoaste
afectiv propriu-zis pe nimeni, decat pe sine insusi, si nici pe sine insusi nu
se cunoaste afectiv, deci nu se are deschis in ceea ce este mai adanc si mai
uman in el.
El duce o existenta introvertita. Este interesat numai de
el. Dar si introvertirea lui se opreste la un zid chiar in fiinta proprie,
dincolo de care nu poate trece.
In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este
cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp,in dor se cunoaste omul pe
sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului.
Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste
intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte
ciuntit, caci nu e preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale. …
Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite.” (Dumitru
Staniloae)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu