«Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi.» (Ioan 15, 13)

”Părinte, oare puteţi să priviţi în acelaşi fel pătimirile neamului nostru, ca Sârb trăitor în sânul unui popor mult-încercat şi ca întâi-stătător al unei Biserici ce propovăduieşte răbdarea şi iertarea, chiar întoarcerea celuilalt obraz?…

Niciodată un Creştin nu trebuie să ajungă la conflictul între dragostea pentru poporul său şi hotărârea de a se ţine de porunca lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu au fost date tocmai spre binele tuturor popoarelor – deci şi spre binele nostru. Dar, dacă omul

îşi îndreaptă toată bunăvoinţa numai spre familia sa, spre neamul său şi nu îi mai rămâne nimic pentru celelalte popoare, este o mare

nenorocire şi pentru el, şi pentru neamul căruia aparţine. Cu adevărat, Creştinismul este credinţa dragostei.

În Sfânta Scriptură se zice că Dumnezeu este şi Adevărul, şi Dreptatea, dar şi Dragostea. Însuşi Domnul Hristos cere de la noi: «Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pre cei ce vă blesteamă pre voi, bine faceţi celor ce vă urăsc pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără, şi vă gonesc pre voi.

Ca să fiţi fii Tatălui vostru celui din Ceruri; că pre soarele său îl răsare preste cei răi, şi preste cei buni; şi plouă preste cei drepţi, şi preste cei nedrepţi.» /Matei 5, 44-45/ Iată ce înseamnă această dragoste, chiar faţă de vrăjmaşi. Nu sentimentalisme! Dragostea faţă de vrăjmaşi este să gândeşti că acela nu ştie ce face şi că, din pricina răutăţilor pe care le săvârşeşte, cea mai mare pagubă şi-o face luişi şi poporului său. E ca şi cum s’ar arunca într-o prăpastie şi, dacă nu se pocăieşte cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, dacă nu-şi schimbă felul de viaţă, va ispăşi în veşnicie. Veşnicia nu are sfârşit. Acest simţământ, ca şi tristeţea pe care o încerci în faţa fiecărui om care-şi întinează chipul său şi-al poporului său, dorirea care ţi se naşte în suflet şi rugăciunea către Dumnezeu pentru ca şi el să se pocăiască cu adevărat şi să se îndrepte, iată ce înseamnă dragostea faţă de vrăjmaşi. Care va să zică, de la noi se cere să fim răbdători şi să iertăm, dar, se-nţelege, nu cu o detaşare fără de minte. Hristos ne trimite «ca oile în mijlocul lupilor» şi cere de la noi: «fiţi înţelepţi ca şerpii şi proşti ca porumbii.» /Matei 10, 16/ Într’un alt loc zice: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi.» /Ioan 15,13/

Când, în acele vremuri îndepărtate, s’a ajuns la o neînţelegere, să zic aşa, între Sfinţii Chiril şi Metodie şi nişte oameni, cineva le-a

spus: «Voi aveţi porunca: Să nu ucizi!, însă purtaţi război împotriva noastră!» Atunci ei i-au răspuns: «Cine credeţi voi că face mai mult:

cel care împlineşte o poruncă, sau cel care împlineşte două porunci ale stăpânului său?» «Păi, acela care împlineşte două porunci.» Atunci

sfinţii i-au zis: «Este adevărat că Dumnezeu a zis: Să nu ucizi!, dar Hristos a zis şi aceasta, că nu este dragoste mai mare ca atunci când

cineva îşi dă viaţa pentru aproapele său; iar cei care se duc în apărarea vieţii şi neatârnării celor apropiaţi îşi pun viaţa lor în primejdie.» Şi, cu adevărat, nu este dragoste mai mare decât atunci când cineva sufletul său şi-l pune pentru prietenii săi. ” 

(pag.125 -126) din SA FIM OAMENI – Viata si Cuvantul Patriarhului Pavel al Serbiei, Ed. Predania.