luni, 24 ianuarie 2011

”Despre prietenie” – Pr. Serafim de la Mănăstirea Oașa

Am găsit ceva extraordinar despre prietenie. Şi cum sunteţi la vârsta tinereţii, poate ar fi frumos să vedem ce zic Sfinţii Părinţi, bătrânii, despre prietenie, ce înseamnă o prietenie, cum se menţine o prietenie, şi m-am gândit să vă pun la inimă câteva cuvinte care m-au impresionat. Vedeţi, lucruri spuse în secolul al IV-lea, şi totuşi cât sunt de actuale şi veşnice în acelaşi timp. Există tot felul de prietenii, de legături între oameni: tovărăşii, prietenii de diferite interese, de afinităţi, de interese sportive sau de serviciu, iar oamenii se plac unii pe alţii, ies împreună, se distrează împreună, se bucură împreună, se întristează, îşi spun păsurile unii altora, dar, din păcate, puţine dintre aceste prietenii rămân prietenii de durată. Vedeţi, în lume apar tot felul de ispite, de încercări, cine nu-i cu Dumnezeu, cine-i numai pe criteriul veacului acestuia, de obicei e înşelat şi trădează prietenia, ori descoperă anumite taine ale prietenului lui şi atunci prietenul se îndepărtează de el cu tristeţe, ori se supără peste măsură de la tot felul de cuvinte, din nimicuri. Părinţii spun că există totuşi o prietenie, un fel de dragoste între oameni, care durează şi în veacul acesta trecător, dar mai ales în veşnicie. Părintele Teofil, tot îl pomeneşte părintele Iustin şi nouă ne e drag că e bătrânul nostru, şi ne-a încălzit sub aripile lui, la fel cum îşi încălzeşte cloşca puii, vorbea despre această prietenie în veşnicie. El spunea “nu-mi fac prieteni numai pentru veacul asta, mi-i fac pentru veşnicie”. Un lucru extraordinar! Vedeţi, credinţa noastră învinge moartea.
Era Părintele Iosif, un bătrân la care au mers cei doi părinţi, Ioan Casian si Gherman, care erau prieteni buni, au mers din Dobrogea până în pustia Egiptului şi au luat la rând cei mai înduhovniciţi părinţi care erau în zonă şi au convorbiri cu 24 de Părinţi.
Printre ei este şi bătrânul Iosif. Şi el spune care este adevărata prietenie. El spune că “adevărata prietenie e cea care merge sau se naşte din asemănarea virtuţilor.” Şi aceasta nu o poate distruge nici timpul, nici spaţiul, nimic, nici chiar moartea, pentru că prietenia rămâne. Şi spunea că prietenia creşte şi sporeşte, dar că sporeşte din amândouă părţile. Dacă cei doi urmăresc calea virtuţii, atunci prietenia se menţine. Dacă unul se rupe, automat prietenia răceşte. Chiar dacă cel puternic, cel care sporeşte în virtute se străduieşte să-şi menţină această iubire şi dragoste, el nu reuşeşte să o salveze. De ce? Pentru că cel slab e nemulţumit. El nu vrea să fie compătimit, el nu vrea să fie ridicat, tot el e cel care bagă beţe-n roate şi atunci cel puternic, chiar dacă luptă să menţina prietenia cu el, nu mai poate. Prin urmare, pentru a menţine prietenia, e obligatoriu să fie o împreună lucrare pe această scara a virtuţii. Şi părintele spune că la început, într-adevăr, suntem începători, se înfiripează o prietenie între doi oameni. Şi apar tot felul de probleme, de discuţii, până ce oamenii se cunosc, apar tot felul de păreri diferite, se pot isca chiar certuri, şi de la certuri, vedeţi că de multe ori oamenii se distanţează. Apar tot felul de motive: că nu se respectă suficient, că nu mi-a spus nu-ştiu-ce, iar prietenia se răceşte. Şi spunea ce să facem ca să ţinem prietenia respectivă la nesfârşit. Şi spune părintele şase lucruri. Primul lucru spune “dispreţuirea celor lumeşti, desconsiderarea lucrurilor care le avem” şi spune că “dragostea de fratele trebuie să fie deasupra lor”. Deci nimic din lumea aceasta să nu te despartă de aproapele. Al doilea lucru, care nu-i uşor deloc, este ca “voia fratelui să o pui deasupra voii tale”. Adică să-l faci pe el mai înţelept decât tine. Şi vă spun un lucru. În lucrurile astea secundare, cel mai puternic cedează. Nu cel care-şi menţine punctul de vedere, ci acela care cedează în faţa lui Dumnezeu este mai mare. În acest fel reuşim să menţinem legătura dragostei unul faţă de altul.
Cel de-al treilea lucru spune “chiar şi cele considerate folositoare şi trebuincioase trebuie să fie mai mici decât binele dragostei şi al păcii”. “Întru aceasta veţi cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei – spune Mântuitorul în Ioan, capitolul 13 -, dacă veţi avea dragoste între voi”. Cine iubeşte, iartă. Dragostea acoperă mulţime de păcate. Nici lui Dumnezeu nu-I place când cineva bârfeşte, pentru că şi cel bârfit este copilul Lui şi Îl doare. Dumnezeu, în perspectiva veşniciei, îl aşteaptă pe el să se întoarcă şi, poate în scurt timp ajunge mai sporit duhovniceşte decât cel care l-a bârfit. Doar Dumnezeu, în atotştiinţa Lui, îşi dă seama de acest lucru şi din acest motiv nu avem dreptul să judecăm. Al patrulea cuvânt spune că “nu are voie să se supere niciodată, fie c-ar fi pricini drepte sau nedrepte”. Deci nu ai voie să te superi pe aproapele tău, şi mai ales pe prietenul tău, chiar dacă ar ridica sabia împotriva ta. E un lucru greu, chiar şi dacă numai ai întristat pe cineva. Cel de-al cincilea cuvânt spune că omul “trebuie să lupte să înlăture supărarea fratelui ca şi cum ar fi a sa proprie, chiar dacă a început fără motiv”. Deci tu trebuie să faci în aşa fel să îndepărtezi din inima întristarea prietenului tău, chiar dacă de la el a pornit discuţia contradictorie. Astfel, ca să menţii o prietenie, e nevoie ca tu să faci primul pas. Şi va spun: acela care face primul pas e mai mare în faţa lui Dumnezeu, acela care se întoarce şi spune “frate, te rog să mă ierţi”. Dar aceasta se poate realiza doar dacă eşti pe calea virtuţii, doar dacă eşti în lucrare cu Dumnezeu. Ultimul cuvânt spune că “lucrul hotărâtor şi general pentru toate patimile este ca omul să se gândească zilnic că are să plece din lumea aceasta”. Cine ştie că e trecator, că va da răspuns pentru toate, nu mai pune la calcul toate cuvintele rele, toate privirile şi poate să treacă foarte uşor peste toate. El iartă din inimă, “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Spune că gândul acesta e de fapt un antidot al tristeţii. Nu ar trebui să ducă la tristeţe gândul la moarte. Din contră, trebuie să fie tămăduirea tristeşii. Dacă o să cugeţi, stai un pic, că voi ieşi din lumea asta, să mă străduiesc să trăiesc frumos şi din lucrul ăsta dobândeşti un fel de nădejde. Doamne, nădăjduiesc la mila Ta, începi să cunoşti iubirea lui Dumnezeu, bunătatea Lui, şi în nădejdea asta se naşte credinţa şi ai încredere în Dumnezeu. Că Dumnezeu nu vrea să te piardă. Nici pe vrăjmaşul tău nu vrea să-l piardă şi nici pe tine. Şi atunci dobândeşti un pic de nădejde. Şi, vedeţi, şi păcatul şi virtutea pleacă de la lucruri foarte mici. De câte ori îţi spune părintele: asta să n-o mai faci. Şi tu vii iarăşi şi spui “părinte, iar am facut”. Asta arată că ai probleme cu voinţa, nu mai ai voinţă. Un pic de post, un pic de rugăciune, şi treptat, treptat, se naşte în tine o voinţă care îţi dai seama că vine din darul lui Dumnezeu şi tocmai din mica ta jertfă. Şi v-amintiţi când erau la început creştinii, spunea: “Inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut era una şi niciunul nu zicea că el este al său, ceva din averea sa, şi toate le aveau de obşte”. Cum suntem aici la mânăstire.
Şi spune: “Nimic mai presus de dragoste şi nimic mai prejos de mânie”. Mânia şi supărarea sunt foarte primejdioase. Duhul vrăjmaşiei desparte pe oamenii trupeşti, fără Dumnezeu. Vedeţi, vrăjmaşia, când se naşte între oameni, oamenii se separă şi o să vedeţi lucruri extraordinare. Uitaţi-vă la copilaşi. Se ceartă, se împacă şi caută comuniunea, caută să fie împreună. Cu cât îmbătrânesc, oamenii parcă vor să se izoleze. Au mai multe tabieturi şi devin din ce în ce mai izolaţi. Tinerii, în schimb, tind să se apropie unii de alţii. E frumos lucrul ăsta, dar vedeţi că ne învaţă Părinţii cum să ne apropiem: pe calea virtuţii. Că altfel vom gusta din gustul amar al eşecului. Dacă nu ne menţinem pe calea virtuţii, mergem pe interese. “Cearta aduce ura, iar dragostea va ocroti pe toţi cei ce nu se ceartă” (Pilde, cap. 10). Când doi prieteni ajung totuşi la o discuţie contradictorie şi păstrează, să zic aşa, totuşi, limitele normale, nu ajung la un consens. Ei bine, să analizeze o conştiinţa superioară şi merg la un bătrân. “Dacă există vreo mângâiere în Hristos, spune Sf. Apostol Pavel, dacă există vreo uşurare în dragoste sau vreo îndurare şi milostivire, împliniţi bucuria mea ca să gândiţi la fel şi cu aceeaşi iubire, cu acelaşi suflet, aceeaşi cugetare ş nu faceţ nimic din duh de ceartă nici de măire deşartă, ci cu smerenie, unul pe altul socotindu-vă mai de cinste decât pe voi înşivă”. Vedeţi, noi facem de obicei invers. Trebuie să luptăm să-l punem pe aproapele deasupra. Altă cale nu există. Şi o să vedeţi că de multe ori adevărul e la el. Pentru că şi Dumnezeu îţi arată de multe ori că e mai bine să te smereşti. Asta-i calea. E bine să fiţi cu îngăduinţă, când spune celălalt, totuşi să-l asculţi cu răbdare. Să te rogi la Dumnezeu cu smerenie că dacă aproapele are dreptate, să te lumineze. Şi mergem să întrebăm şi un om mai în vârstă, un părinte, un om înţelept, în orice domeniu, nu doar în cel duhovnicesc.
Şi aici bătrânul Iosif face un elogiu al iubirii, dar spune următorul lucru: “Iubirea ca afecţiune poate fi de mai multe feluri”. Şi vă amintiţi de patriarhul Iacob, avea mulţi copii, dar avea o afecţiune deosebită pentru Iosif. Şi spune şi de ce. Pentru că era cel mai aproape ca şi virtute de viaţa lui. Era cu viaţa cea mai curată, cel mai sincer, cel mai plăcut lui Dumnezeu. Şi chiar dacă fraţii săi l-au vândut, a fost aruncat în groapă, în închisoare, nu a cârtit. S-a lăsat în voia Domnului. Şi a ajuns să fie responsabil de vistieria faraonului din Egipt. Pentru că s-a lăsat în voia Domnului. Aici e înţelepciunea. Dau o pildă, Mântuitorul iubea pe toţi ucenicii şi până la sfârşit i-a iubit pe toţi, dar totuşi îl iubea mai mult pe Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan. Pentru că era cel mai sporit în curăţie, în feciorie, în virtute, şi vedeţi, de-asta spune că să fie cât mai apropiate virtuţile pentru ca prietenia să fie cât mai puternică. Şi părintele dă nişte cazuri care nu-s bune, dă şi nişte situaţii nerecomandabile. Îi mustră pe cei încăpăţânaţi si împietriţi şi asta nu e o atitudine bună. Tu ai datoria să te duci spre el să-i îndepărtezi întristarea, că dacă nu, nu eşti cu Dumnezeu. Cum te poţi ruga? “Lasă darul tău la altar când îţi aminteşti că aproapele tău are ceva împotriva ta şi mergi şi te împacă cu aproapele şi apoi vino şi adu darul tău Impăratului”, adică lui Dumnezeu. Altfel,nu-ţi primeşte darul. Te duci cu darul acolo, dar nu-i primit. Dumnezeu vrea să vadă dorinţa ta sinceră şi dacă tu mergi şi el totuşi nu te iartă, este pilda cu un sfânt mucenic. Doi părinţi s-au certat, unul era împietrit şi nu voia să-l ierte pe celălalt şi au venit prigonitorii creştinilor, l-au prins şi pe preotul care nu voia să ierte şi l-au chinuit pentru credinţa în Hristos. L-au dus să-i taie capul şi atunci el i-a întrebat de ce vor să-i taie capul. Iar ei i-au zis că pentru că i se închină lui Hristos şi nu zeilor. Atunci el s-a lepădat, spunând că se va închina zeilor. În acel moment, celălalt preot i-a spus să-l ierte şi să nu se lepede, deoarece mai bine moare şi rămâne cu Hristos. Preotul împietrit nu a vrut să-l ierte, dar celălalt a spus prigonitorilor să-l ia pe el că el vrea să moară pentru Hristos. Pentru faptul că preotul nu a vrut să-şi ierte prietenul, harul lui Dumnezeu s-a ridicat de la el. Trebuie să simţi că tu eşti dator să-ţi ceri iertare cu umilinţă, cu toată inima. Dacă nu, îl dispretuieşti pe aproapele. E dureros ca un prieten să te înjunghie pe la spate, dar vedeţi că, duhovniceste, altfel se pune problema, nu raţional. Şi nu e bună nici acea tăcere care jigneşte, care doare. Vedeţi, Dumnezeu se uită şi la cuvânt, dar se uită şi la intenţie. Cu ce intenţie faci lucrul respectiv contează în faţa lui Dumnezeu.
Mi-a plăcut un cuvânt care spune ce înseamnă să întorci şi celălalt obraz, dar spune “celălalt obraz drept”. “Când te loveşte peste obrazul cel drept, să întorci şi celălalt obraz drept”, adică se referă la partea lăuntrică. Adică cineva te-a lovit exterior, peste trup, tu n-ar trebui să te tulburi nici lăuntric. Asta e măsura Evangheliilor, fraţilor. Adică tu, lăuntric, nu trebuie să te superi pe el ci, din contră, să faci în aşa fel să-l împaci pe el prin bunătatea ta lăuntrică şi prin netulburarea ta interioară. Iar atitudinea asta o dobândeşti numai dacă mergi pe calea virtuţii. Altfel nu poţi să ai atitudinea asta lăuntrică, să nu-l urăşti pe cel ce te loveşte. E ceva măreţ, noi vorbim cu respect şi cu cutremur despre acest lucru pentru că, vă spun, nu-iI uşor să vorbeşti, nu-i responsabilitate mică să vorbeşti despre lucrurile astea înalte, dar e bine să vorbim, ca să ne dam seama la ce nivel ne aflăm. Şi nu ca să deznădăjduim, ci ca să apelăm la harul lui Dumnezeu. De-asta spun Părinţii că rău cu rău nu se invinge, ci se inmulteste, si raul se invinge cu binele si binele se inmulteste cu bine. De-asta spun, că altă cale nu este, decât să ierţi, decât să pui deasupra ta, decât să mergi pe calea asta a virtuţii. Şi decât vorbe blânde şi umile în afară şi în inimă duhul, cumva, îngâmfat, mai bine mustră-l pe aproapele decât să faci viclenia asta neplacută Domnului. Vedeţi, trebuie să fii cu mare băgare de seamă la starea lăuntrică. Mai bine taci decât să scoţi vorbe mieroase dintr-o inimă îngâmfată şi împietrită. Şi să ştiţi că puternic este cel care pune voia fratelui deasupra lui, care iartă, care trece cu vederea, nu cel care îşi ţine morţiş părerea lui. Şi câştigi mult mai mult duhovniceşte prin îngăduinţa şi prin răbdare. “Voi cei puternici răbdaţi slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani, cap. 15, versetul 1) “şi “purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni, cap. 6). Cel slab, spun Părinţii, nu poate ridica pe altul slab, un bolnav nu poate vindeca pe alt bolnav, ci trebuie să fie unul sănătos care să-l ducă pe cel bolnav. Şi, cum am spus şi la început, tot cel slab e nemulţumit. Iar cei puternici trebuie să ducă şi neputinţele celor slabi. “Dragostea statornică şi întreagă nu va putea exista decât între oameni cu aceleaşi virtuţi şi acelaşi ideal de viaţă”.
E concluzia, cumva, a Avvei Iosif: “Cine rămâne cu Dumnezeu, rămâne într-o prietenie veşnică”. Nici moartea nu-i desparte.
(Conferinţă din cadrul taberei de la Mânăstirea Oaşa, 25 iulie 2010)

Un comentariu:

  1. credd prietenia să fie o făţărnicie, oamenii se trebuiesc pîn ce au nevoie unul făţă de altul

    RăspundețiȘtergere