Copiii, când sunt lăudaţi mereu, fără discernământ, sunt luaţi în stăpânire de cel potrivnic. Le răscoleşte egoismul şi, obişnuiţi de mici cu laudele părinţilor şi ale învăţătorilor, pot să înainteze în învăţătură, dar ce folos? În viaţă vor ieşi egoişti, iar nu creştini.
Egoiştii nu pot să fie niciodată creştini. Egoiştii vor întotdeauna
să fie lăudaţi de toţi, să fie iubiţi de toţi, toţi să-i vorbească de bine,
lucru pe care Dumnezeul nostru, Biserica noastră, Hristosul nostru nu le
voieşte.
Religia noastră nu vrea acest chip,
acest fel de educaţie. Dimpotrivă, vrea ca de mici copii să înveţe adevărul.
Adevărul lui Hristos întăreşte faptul că, dacă îl lauzi pe un om, îl faci
egoist. Omul egoist este un rătăcit, călăuzit de diavolul, de duhul cel rău.
Astfel, crescând în egoism, întâia lui îndeletnicire este să-L tăgăduiască pe
Dumnezeu şi să fie un egoist inadaptabil în comunitate. Trebuie să spui
adevărul, să-l afle omul. Altfel îl întăreşti în neştiinţa lui. Când spui
celuilalt adevărul, atunci el se orientează, ia aminte, îi ascultă şi pe ceilalţi,
se înfrânează. Astfel, şi copilului îi vei spune adevărul, îl vei certa, ca
să-şi dea seama că ceea ce face nu-i bine. Ce spune înţeleptul Solomon? Cine
cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la
vreme (Pildele lui Sol. 13, 24). Dar nu să-l baţi cu bâta, căci atunci sărim
dincolo de hotare şi se întâmplă contrariul.
Prin lauda de mici, îi purtăm pe
copiii noştri la egoism. Iar pe cel egoist poţi să-l înşeli, e de-ajuns să-i
spui că este bun, să-i umfli eul. Şi aşa îţi spune: „A, acesta mă laudă, acesta
este bun”. Acestea nu sunt lucruri corecte. Pentru că omul creşte în egoism,
încep încurcăturile înlăuntrul său, suferă, nu ştie ce să facă. Pricina
frământării sufleteşti este egoismul. Chiar şi psihiatrii înşişi, dacă studiază
acest lucru, vor vedea că egoistul este bolnav.
Niciodată nu trebuie să-i lăudăm şi
să-i linguşim pe semenii noştri, ci să-i călăuzim către smerenie şi către
iubirea lui Dumnezeu. Şi să nu căutăm noi să ne iubească, lăudându-i pe
ceilalţi. Să învăţăm să iubim, iar nu să cerem să fim iubiţi. Să-i iubim pe
toţi şi să facem jertfe cât putem mai mari, pentru toţi fraţii cei întru
Hristos, dezinteresat, fără să aşteptăm laude şi iubire de la ei. Aceştia vor
face tot ceea ce Dumnezeu le va spune. Dacă şi ei sunt creştini, vom da slavă
lui Dumnezeu că ne-am întâlnit şi i-am ajutat sau le-am spus un cuvânt bun.
Aşa să-i povăţuiţi şi pe copiii de
la şcoală. Acesta este adevărul. Altfel devin inadaptabili. Nu ştiu unde merg
şi ce fac, iar pricina suntem noi, că i-am făcut aşa. Nu i-am călăuzit spre
adevăr, spre smerenie, spre iubirea lui Dumnezeu. I-am făcut egoişti, iar acum
iată roadă!
Există, însă, şi copii care provin
din părinţi smeriţi, şi cărora li se vorbeşte de când sunt mici despre Dumnezeu
şi despre sfânta smerenie. Aceşti copii nu creează probleme semenilor lor. Nu
se mânie când le arăţi greşeala, ci se străduiesc să se îndrepte, şi se roagă
lui Dumnezeu să-i ajute să nu devină egoişti.
Eu, ce să vă spun, când am ajuns în
Sfântul Munte am mers la nişte Bătrâni tare sfinţi. Aceştia niciodată nu mi-au
spus „Bravo!”. Întotdeauna mă sfătuiau cum să-L iubesc pe Dumnezeu şi cum să
fiu întotdeauna smerit. Să-L chem pe Dumnezeu să mă întărească în sufletul meu
şi să-L iubesc mult. Nici n-am ştiut de acest „Bravo!”, nici nu l-am căutat.
Dimpotrivă, mă strâmtoram că Bătrânii mei nu mă certau. Ziceam: „Mânca-m-ar
Raiul, n-am găsit Bătrâni buni!”. Voiam să mă mustre, să mă certe, să se poarte
aspru. Dacă aude vreun creştin ce vă spun eu acum, se pierde cu firea şi nu le
primeşte. Cu toate acestea, aşa este bine – smerit, sincer.
Nici părinţii mei nu mi-au spus
niciodată „Bravo!”. Nici nu-l voiam. Pentru aceasta, tot ce făceam, făceam
dezinteresat. Acum, că mă laudă oamenii, mă simt prost. Ce să vă spun… Mă
atinge înăuntru când ceilalţi îmi spun „Bravo!”. Dar nu m-am vătămat, fiindcă
am învăţat smerenia. Şi acum, de ce nu vreau să fiu lăudat? Pentru că ştiu că
lauda îl face pe om găunos şi alungă harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu
vine numai prin sfânta smerenie. Omul smerit este omul desăvârşit. Nu sunt
acestea frumoase? Nu sunt adevărate?
Cui îi spui asta, va zice: „Ce spui,
bunule, dacă nu-l lauzi pe copil nici nu poate citi, nici, nici…”. Dar aceasta
se întâmplă pentru că aşa suntem noi, şi îi facem aşa şi pe copii. Adică am
rătăcit de la adevăr. Egoismul l-a scos pe om din Rai, este un mare rău. Primii
oameni, Adam şi Eva, erau simpli şi smeriţi, pentru aceea trăiau în Rai. Aveau,
precum se spune în limbaj teologic, cele dintru început, adică harismele pe
care Dumnezeu le-a dat la început, când l-a zidit pe om, adică viaţa,
nemurirea, conştiinţa, stăpânirea peste sine, iubirea, smerenia şi celelalte.
Apoi diavolul a izbutit să-i înşele prin laudă. S-au umplut de egoism, însă,
firescul omului, aşa cum l-a plăsmuit Dumnezeu, este smerenia. În vreme ce
egoismul este ceva nefiresc, este boală, este împotriva firii.
Aşadar, când noi umflam în copil
acest „super-eu” cu laudele, îi aţâţăm egoismul, îi facem mare rău. Îl facem
mult mai uşor influenţabil de lucrurile diavoleşti. Astfel, crescând, îl
îndepărtăm de toate lucrurile de preţ vieţii. Nu credeţi că aceasta este
pricina pentru care copiii se pierd, pentru care oamenii se răzvrătesc? Este
egoismul, pe care din fragedă vârstă părinţii li l-au sădit. Diavolul este
marele egoist, marele luceafăr. Adică îl trăim pe diavolul înlăuntrul nostru,
îl trăim pe luceafăr. Nu trăim smerenie. Smerenia e a lui Dumnezeu, este ceva
trebuincios sufletului omului. Este ceva organic. Iar când lipseşte, este ca şi
când ar lipsi inima din organism. Inima dă viaţă organismului, iar smerenia dă
viaţă sufletului. Prin egoism, omul este de partea duhului celui rău, adică se
dezvoltă cu duhul cel rău, nu cu cel bun.
Asta a izbutit diavolul să facă. A
făcut pământul labirint, ca să nu ne mai putem înţelege între noi. Ce să fie
toate astea pe care le-am păţit, şi nu ne dăm seama? Vedeţi cum ne-am înşelat?
Am făcut pământul nostru şi epoca noastră o adevărată clinică de psihiatrie! Şi
nu ne dăm seama de greşeală. Toţi ne mirăm: „Ce-am devenit, unde mergem, de ce
copiii noştri au apucat-o pe un astfel de drum, de ce-au plecat de acasă, de ce
au părăsit viaţa, şcoala? De ce se-ntâmplă asta?”. Diavolul a izbutit să se
facă pe sine nevăzut şi să-i facă pe oameni să-l numească în alte feluri.
Doctorii, psihologii spun deseori, când un om pătimeşte: „A, ai o nevroză! A,
ai o angoasă!” şi altele asemenea. Nu pot pricepe că diavolul răscoleşte şi
tulbură în om egoismul. Şi totuşi diavolul există, este duhul răutăţii. Dacă
spunem că nu există, este ca şi când am tăgădui Evanghelia, care vorbeşte
despre el. Acesta este vrăjmaşul nostru, cel ce ne luptă toată viaţa,
potrivnicul lui Hristos, de aceea se numeşte şi antihrist. Hristos a venit pe
pământ ca să ne scape de diavolul şi să ne dăruiască mântuirea.
Drept aceea, trebuie să-i învăţăm pe
copii să trăiască smerit şi simplu, să nu caute lauda şi pe „Bravo!”. Să-i
învăţăm că există smerenia, care este sănătatea vieţii.
Concepţia societăţii contemporane
face rău copiilor. Ea are altă psihologie, altă pedagogie, care se adresează
copiilor ateilor. Această concepţie duce la samavolnicie. Şi vedeţi roadele la
copii şi la tineri. Tinerii strigă astăzi, zicând: «Trebuie să ne înţelegeţi!».
Însă nu trebuie să mergem noi la ei. Dimpotrivă, ne vom ruga pentru ei, vom
spune ce-i bine, vom trăi binele, îl vom propovădui, dar nu ne vom adapta
duhului lor. Să nu stricăm măreţia credinţei noastre. Nu se cuvine ca,
încercând să-i ajutăm, să dobândim felul lor de a gândi. Trebuie să fim cine
suntem, şi să propovăduim adevărul, lumina.
De la Părinţi vor învăţa copiii.
Învăţătura Părinţilor le va arăta cele despre spovedanie, patimi, răutăţi, cum
au biruit sfinţii răul înlăuntrul lor. Iar noi ne vom ruga ca Dumnezeu să Se
sălăşluiască înlăuntrul lor.
Din cartea “Ne vorbește părintele
Porfirie” (cap. “Despre educația copiilor”), Editura Bunavestire, Galați, 2003,
trad. Ierom. Evloghie (Theofan) Munteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu