1. A
corecta în public
2. A
exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi
excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4. A
pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5. A fi
nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
6. A nu
te ţine de cuvânt
7. A
distruge speranţa şi visele
1. A corecta în public
A corecta pe cineva în public este primul păcat
capital al educaţiei, scrie Augusto Cury în cartea sa,“Parinti straluciti,
profesori fascinanti”.
Un educator n-ar trebui să expună niciodată în
faţa celorlalţi defectul unei persoane – oricât de mare ar fi acesta. Expunerea
publică generează umilinţă şi traume complexe, greu de depăşit. Un educator
trebuie să scoată în evidenţă mai mult persoana care greşeşte, decât greşeala
însăşi.
Părinţii sau profesorii trebuie să intervină în
faţa tuturor, numai atunci când un tânăr a supărat sau a jignit pe cineva în
public. Chiar şi aşa, trebuie să acţioneze cu prudenţă pentru a nu turna gaz pe
focul tensiunilor create.
Era o adolescentă de doisprezece ani, isteaţă,
inteligentă, sociabilă, dar puţin obeză. Aparent, nu avea nici o problemă
legată de obezitatea ei. Era o elevă bună, activă şi respectată printre colegi.
Într-o zi, viaţa ei a suferit o mare schimbare.
A primit o notă proastă la o lucrare. A căutat-o
pe profesoară şi a cerut explicaţii asupra notei. Profesoara, care era nervoasă
din alte motive, i-a dat o lovitură dureroasă, care i-a schimbat viaţa pentru
totdeauna, numind-o „proastă grasă”, în faţa colegilor.
A corecta pe cineva în public este deja ceva
grav, a umili e dramatic. Colegii au râs de tânăra respectivă. Ea s-a simţit
umilită şi a plâns. A trăit o experienţă cu un grad înalt de tensiune, care s-a
înregistrat cu regim privilegiat, în centrul memoriei, în memoria de uz continuu
(MC).
Dacă privim memoria ca pe un oraş mare, trauma
originală provocată de umilire a fost ca o cocioabă construită într-un cartier
frumos. Tânăra a continuat să acceseze arhiva care conţinea această traumă,
ceea ce a produs mii de gânduri şi reacţii emoţionale cu conţinut negativ –
care au fost înregistrate din nou, amplificând structura traumei.
În acest mod, o traumă stocată în memorie poate
să contamineze o întreagă arhivă. Prin urmare, nu trauma originală devine marea
problemă a sănătăţii psihice, aşa cum credea Freud, ci continua ei
realimentare. Adolescenta corela fiecare gest ostil al celorlalţi, cu trauma
ei. Cu trecerea timpului, ea a produs mii de „cocioabe”. Acolo unde era un
cartier frumos, în subconştient s-a creat un peisaj dezolant.
Adolescenţii trebuie să se simtă frumoşi, chiar
dacă sunt obezi, au un defect fizic sau dacă, într-o formă sau alta, corpul lor
nu se încadrează în tiparele de frumuseţe oferite de mass-media. Frumuseţea se
află în ochii celui care priveşte.
Dar, din nefericire, mass-media induce pe tineri
în eroare, inoculând în subconştientul lor o anumită definiţie a frumuseţii.
Fiecare imagine a modelelor pe coperţile revistelor şi din anunţurile
publicitare ale televiziunilor se în registrează în memorie, creând matrice
care îi discriminează pe cei ce nu se încadrează în şablon. Acest proces îi
limitează pe tineri – chiar şi pe cei mai puţin influenţabili.
Când se află în faţa oglinzii, ce observă?
Calităţile, sau defectele? De cele mai multe ori, defectele. Mass-media, în
aparenţă atât de inofensive, produc printre tineri discriminări greu de
imaginat.
Aş vrea să nu uitaţi că, prin intermediul
acestui proces, o respingere se transformă într-un monstru, un educator
tensionat devine un călău, un ascensor devine o cutie fără aer, o jignire
publică paralizează inteligenţa şi generează teama de a-şi expune ideile.
Adolescenta din relatarea noastră a început
să-şi blocheze în mod gradat memoria, printr-o lipsă de respect de sine şi
printr-un sentiment de incapacitate. A încetat să mai obţină note bune.
A cristalizat o minciună: că nu era inteligentă.
A avut mai multe crize depresive. A pierdut bucuria de a trăi. La optsprezece
ani, a încercat să se sinucidă. Din fericire, nu a murit. A făcut tratament şi
a depăşit trauma. Acea tânără nu dorea să ucidă viaţa.
În fond, ca toţi cei deprimaţi, era însetată şi
flămândă de viaţă. Ceea ce dorea, era să-şi distrugă durerea cumplită,
disperarea şi sentimentul de inferioritate.
A atrage atenţia, sau a scoate în evidenţă, în
public, o greşeală sau un defect al tinerilor şi adulţilor poate genera o
traumă de neuitat, care le va controla toată viaţa. Chiar dacă tinerii vă
decepţionează, nu-i umiliţi.
Chiar dacă merită o pedeapsă serioasă, căutaţi
să-i chemaţi şi să-i corectaţi în particular. Dar, în principal, stimulaţi-i pe
tineri să reflecteze. Cel care stimulează gândirea este un artizan al
înţelepciunii.
2.A exprima autoritatea cu agresivitate
Intr-o zi, nemulţumit de reacţia agresivă a
tatălui său, fiul a ridicat glasul la el. Tatăl s-a simţit sfidat şi l-a bătut,
l-a spus că n-ar trebui să-i mai vorbească nicio dată în felul acela. Ţipând, a
afirmat că el era stăpânul casei, că el era cel care îl întreţinea pe fiu.
Tatăl şi-a impus autoritatea cu violenţă. A
câştigat frica fiului, dar a pierdut pentru totdeauna dragostea lui.
Mulţi părinţi se insultă şi se critică reciproc
în faţa copiilor. Când sunteţi agitaţi şi incapabili de a conversa, cel mai
bine este să ieşiţi din scenă.
Mergeţi în altă cameră şi faceţi altceva, până
ce reuşiţi să deschideţi ferestrele memoriei şi să trataţi, cu inteligenţă,
chestiunile ce duc la polemici.
Şi totuşi, nu există casnicii perfecte. Toţi comitem
excese în faţa copiilor, toţi suntem stresaţi. Chiar şi persoana cea mai calmă
îşi are momentele ei de supărare şi lipsă de logică. Prin urmare, deşi este de
dorit, nu e posibil să evităm toate fricţiunile în faţa copiilor noştri.
Acelaşi principiu este valabil şi pentru profesori.
Când dăm dovadă de agresivitate în faţa
copiilor, trebuie să cerem scuze nu mai faţă de partener, ci şi faţă de copiii
noştri, pentru manifestarea de intoleranţă la care au asistat. Important este
ce facem cu greşelile noastre.
Dacă avem curajul de a greşi, trebuie să avem şi
curajul de a repara greşeala.
O persoană autoritară nu este întotdeauna
brutală şi agresivă. Uneori, violenţa îi este mascată sub forma in
flexibilităţii şi încăpăţânării.
Nimeni nu-i poate schimba părerea. Dacă insistăm
în a ne menţine autoritatea cu orice preţ, vom comite un păcat capital în
educaţia copiilor. Autoritarismul nostru le va controla inteligenţa.
Copiii ar putea reproduce, în viitor, reacţiile
noastre. De altfel, observaţi că obişnuim să reproducem comportamentele
părinţilor noştri, pe care le-am condamnat cel mai mult în copilărie.
Înregistrarea făcută în tăcere şi neprelucrată ulterior, creează modele în
zonele tainice ale personalităţii noastre.
Unii copii, când sunt iritaţi, le reproşează
părinţilor greşelile acestora şi îi provoacă.
Câţi părinţi nu pierd dragostea copiilor lor,
pentru că nu ştiu să dialogheze cu ei, atunci când sunt provocaţi! Le este
teamă că un dialog le subminează autoritatea. Nu admit să fie chestionaţi.
Unii părinţi detestă ca fiii să le comenteze
eşecurile. Se comportă ca şi cum ar fi intangibili. Reacţionează cu violenţă.
Impun o autoritate care sufocă raţiunea copiilor.
Formează oameni care, la rândul lor, vor
reacţiona cu violenţă.
Părinţii care îşi impun autoritatea sunt aceia
care se tem de propria lor vulnerabilitate.
Limitele trebuie puse, dar nu impuse. Unele
limite, aşa cum am spus, nu sunt negociabile, pentru că ar compromite sănătatea
şi siguranţa copiilor – dar, chiar şi în aceste cazuri, trebuie să se facă o
masă rotundă cu copiii şi să se discute asupra motivelor impunerii acestor
limite.
În aceşti douăzeci de ani în care am tratat
numeroşi pacienţi, am descoperit că unii părinţi erau foarte iubiţi de copiii
lor. Nu-i băteau, nu erau autoritari, nu le dădeau bunuri materiale şi nici nu
aveau privilegii sociale.
Care era secretul? Ei s-au dăruit cu totul
copiilor lor, le-au educat emoţiile, şi-au suprapus propria lume peste lumea
lor. Au trăit firesc, chiar fără să cunoască principiile pe care le-am discutat
referitor la părinţii inteligenţi.
Dialogul este un instrument educaţional de
neînlocuit. Trebuie să existe autoritate în relaţia părinţi/copii şi
profesor/elev, dar adevărata autoritate se cucereşte cu inteligenţă şi
dragoste.
Părinţii care-şi sărută copiii, îi laudă şi-i
stimulează să gândească încă de mici, nu riscă să-i îndepărteze şi să piardă
respectul lor.
Nu trebuie să ne fie teamă că ne pierdem
autoritatea – trebuie să ne fie teamă că ne pierdem copiii.
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
Era un tată extrem de preocupat de viitorul
fiului său. Voia ca acesta să fie moral, serios şi responsabil. Copilul nu
putea comite greşeli, nici excese. Nu putea să se joace, să se murdărească şi
să facă nebunii ca toţi ceilalţi copii. Avea multe jucării, dar ele rămâneau pe
rafturi, pentru că tatăl, cu sprijinul mamei, nu admitea dezordinea.
Fiecare greşeală, notă proastă la şcoală, sau
atitudine necugetată a fiului erau criticate imediat de tată. Nu era doar o
critică, ci o succesiune de critici, de multe ori în faţa prietenilor
copilului. Critica sa era obsesivă şi insuportabilă.
Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, dorind
să-şi preseze fiul pentru ca acesta să se corecteze, tatăl îi compara
comportamentul cu cel al altor tineri. Copilul se simţea ca cea mai dispreţuită
dintre fiinţe. Se gândi chiar să renunţe la viaţă, crezând că nu era iubit de
părinţii săi.
Rezultatul? Fiul a crescut şi a devenit un om
bun. Greşea puţin, era serios, moral – dar nefericit, timid şi fragil, între el
şi părinţi era o prăpastie. De ce? Pentru că între ei nu exista magia bucuriei
şi a spontaneităţii. Era o familie exemplară, dar tristă şi insipidă.
Fiul nu numai că a devenit timid, dar şi
frustrat. Avea groază de critica celorlalţi. Se temea să nu greşească, aşa că
îşi îngropa visele, întrucât nu voia să-şi asume riscuri.
Dorind să reuşească, tatăl a comis câteva dintre
păcatele capitale ale educaţiei. Şi-a impus autoritatea, şi-a umilit fiul în
public, l-a criticat excesiv şi i-a blocat copilăria.
Acest tată era pregătit pentru a repara
calculatoare, şi nu pentru a educa o fiinţă umană.
Fiecare dintre aceste păcate capitale apare
peste tot – atât într-o societate modernă, cât şi într-un trib primitiv.
Nu criticaţi excesiv. Nu vă comparaţi fiul cu
colegii. Fiecare tânăr este o fiinţă unică pe scena vieţii. Comparaţia este
educativă, numai când stimulează şi nu umileşte.
Daţi-le copiilor voştri libertate pentru a-şi
trăi propriile lor experienţe, chiar dacă asta implică anumite riscuri,
eşecuri, atitudini prosteşti şi suferinţe.
În caz contrar, nu-şi vor găsi drumul în viaţă.
Cea mai nefericită modalitate de a-i pregăti pe tineri pentru viaţă, este să-i
închidem într-o seră şi să-i împiedicăm să greşească şi să sufere.
Serele sunt bune pentru plante, dar pentru
inteligenţa umană sunt sufocante.
Maestrul maeştrilor are să ne dea lecţii foarte
importante în acest domeniu. Atitudinile sale educative îi încântă pe
specialiştii cei mai lucizi. El a spus, la un moment dat, că Petru îl va
renega. Petru a respins ideea cu vehemenţă.
Iisus ar fi putut să-l critice, să-i scoată în
evidentă defectele, să-i reproşeze slăbiciunea. Dar care a fost atitudinea Lui?
Niciuna.
El nu a făcut nimic ca să schimbe ideile prietenului
său. L-a lăsat pe tânărul apostol Petru să-şi trăiască experienţele proprii.
Rezultatul? Petru a greşit în mod drastic, a vărsat multe lacrimi, dar a
învăţat lecţii de neuitat.
Dacă nu ar fi greşit şi nu şi-ar fi recunoscut
vulnerabilitatea, poate că nu s-ar fi maturizat şi n-ar fi devenit nici odată
cel care a fost. Dar întrucât a greşit, a învăţat să fie tolerant, să ierte, să
înţeleagă.
Stimaţi educatori, trebuie să ţinem minte că cei
slabi condamnă, cei puternici înţeleg, cei slabi judecă, cei puternici iartă.
Dar nu e posibil să fim puternici, fără să ne cunoaştem limitele.
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
copil-suparat-ww.jpgÎntr-o zi, o fetiţă de opt
ani se plimba cu nişte prietene într-un centru comercial de lângă şcoala ei.
Văzând nişte bani pe o tejghea, i-a luat. Vânzătoarea a văzut-o şi a făcut-o
hoaţă. A luat-o de braţ şi a dus-o la părinţi, în timp ce
fetiţa plângea.
Părinţii au fost disperaţi. Câteva persoane din
apropiere se aşteptau ca ei să-şi bată fiica şi s-o pedepsească. În loc de
asta, s-au hotărât să mă consulte, ca să ştie ce să facă. Se temeau ca fetiţa
să nu devină cleptomană şi să-şi însuşească lucruri care nu-i aparţineau.
I-am sfătuit pe părinţi să nu facă o dramă din
acel caz. Copiii comit mereu greşeli şi important este ce fac cu ele.
Preocuparea mea era să-i fac să-şi atragă fetiţa şi nu s-o pedepsească, i-am
sfătuit să stea de vorbă cu ea, singuri, şi să-i explice consecinţele faptei
sale. Apoi le-am cerut s-o îmbrăţişeze, pentru că era deja foarte şocată de
ceea ce se întâmplase.
În plus, le-am spus că dacă doreau să transforme
greşeala într-un moment educativ important, trebuia să aibă reacţii greu de
uitat. Părinţii s-au gândit şi au făcut un gest neobişnuit. Cum era vorba de
puţini bani, i-au dat copilei dublul sumei furate şi au demonstrat convingător
că, pentru ei, ea era mai importantă decât toţi banii din lume. I-au explicat
că cinstea este demnitatea celor puternici.
Această atitudine a făcut-o să gândească. În loc
să fi arhivat în memorie atât faptul că este hoaţă, cât şi pedeapsa violentă
din partea părinţilor, s-au înregistrat în memorie ocrotirea, înţelegerea,
iubirea.
Drama s-a transformat într-o poveste de
dragoste. Tânăra n-a uitat niciodată că, într-un moment atât de dificil,
părinţii au învăţat-o şi au iubit-o. Când a împlinit cincisprezece ani, i-a
îmbrăţişat pe părinţi, spunându-le că nici odată nu uitase acel moment
extraordinar. Toţi au râs. Nu a rămas nici o cicatrice.
Dar un alt caz n-a avut acelaşi deznodământ. Un
tată a fost chemat la poliţie, pentru că supraveghetorul îl văzuse pe fiul său
furând un CD dintr-un mare magazin.
Tatăl s-a simţit umilit. N-a perceput neliniştea
băiatului şi faptul că greşeala era o ocazie excelentă de a-şi manifesta
maturitatea şi înţelepciunea. Şi-a lovit fiul în faţa poliţiştilor.
Ajuns acasă, tânărul s-a închis în camera lui.
Tatăl a încercat să forţeze uşa, pentru că şi-a dat seama că tânărul încerca să
se sinucidă.
Într-un act necugetat, fiul a renunţat la viaţă,
considerându-se ultima dintre fiinţele umane.
Tatăl ar fi dat tot ce avea pentru a întoarce
timpul înapoi, întrucât niciodată nu s-a gândit că-şi va pierde fiul iubit.
Vă rog, nu pedepsiţi niciodată când sunteţi
nervos. Aşa cum am spus, nu suntem extraordinari şi, în primele treizeci de
secunde de furie, suntem în stare să-i rănim pe cei pe care-i iubim cel mai
mult.
Nu vă lăsaţi înrobiţi de furie. Când simţiţi că
nu o puteţi controla, ieşiţi din scenă, în trucât, în caz contrar, veţi
reacţiona fără să gândiţi.
Pedeapsa fizică trebuie evitată. Dacă daţi
câteva palme, ele trebuie să fie simbolice şi însoţite de o explicaţie. Nu
durerea indusă de palme va stimula inteligenţa copiilor şi tinerilor.
Cea mai bună modalitate de a-i ajuta este să-i
faceţi să-şi reconsidere atitudinile, să pătrundă în ei înşişi şi să înveţe să
se pună în locul celorlalţi. Practicând acest fel de educaţie, veţi dezvolta în
personalitatea tinerilor următoarele caracteristici: capacitatea de
(auto)conducere, toleranţa, gândirea echilibrată, siguranţa în momente
dificile.
Dacă un tânăr v-a supărat, vorbiţi-i de
sentimentele voastre. Dacă e nevoie, plângeţi cu el.
Dacă fiul vostru a greşit, discutaţi cauzele
greşelii, acordaţi-i credit. Maturitatea unei persoane se dovedeşte prin felul
inteligent în care corectează pe cineva. Pentru tineri putem fi eroi sau călăi.
Nu puneţi niciodată limite, fără să daţi
explicaţii.
Acesta este unul dintre păcatele capitale cele
mai frecvente pe care educatorii le comit – fie ei părinţi sau profesori. în
momentele de furie, emoţia intensă blochează câmpurile memoriei.
Pierdem capacitatea de a gândi raţional.
Opriţi-vă! Aşteptaţi ca intensitatea emoţiei voastre să scadă. Pentru a educa,
folosiţi mai întâi tăcerea – şi apoi ideile.
Cea mai bună pedeapsă este aceea care se
negociază, întrebaţi-i pe tineri ce cred că ar merita pentru greşelile lor.
Veţi rămâne surprinşi! Ei vor reflecta asupra atitudinii lor şi, probabil, vor
sfârşi prin a-şi da lor înşişi o pedeapsă mai severă decât cea pe care aţi da-o
voi. Aveţi încredere în inteligenţa copiilor şi adolescenţilor.
Pedepse gen privări şi limitări educă numai dacă
nu sunt excesive şi dacă stimulează arta de a gândi. În caz contrar, va fi
inutil.
Sancţiunea este utilă, numai atunci când este
inteligentă. Durerea de dragul durerii este ceva inuman. Schimbaţi-vă paradigmele
educaţionale.
Lăudaţi-l pe tânăr, înainte de a-l corecta sau
de a-l critica. Spuneţi-i cât este de important, înainte de a-i vorbi despre
defect. Consecinţa? El vă va primi mai bine observaţiile şi vă va iubi pentru
totdeauna.
5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
copil-dificil-ww.jpgEste vorba despre un elev
foarte agresiv şi neliniştit, care în mod frecvent tulbura clasa şi provoca
dezordine. Era insolent şi-i insulta pe toţi. Repeta deseori aceleaşi greşeli.
Părea incorigibil. Profesorii nu-l suportau. Au
hotărât să-l elimine. Înainte de eliminare, a intrat în scenă un profesor care
s-a hotărât să investească în acest elev. Toţi considerau că era pierdere de
timp. Chiar neavând sprijinul colegilor, el a început să stea de vorbă cu tânărul,
în pauze. La început era doar un monolog, doar profesorul vorbea.
Încet-încet, el a început să-l implice pe elev
în conversaţie, să glumească şi să-l invite la o îngheţată. Profesorul şi
elevul au construit o punte între lumile lor. Aţi construit vreodată o punte ca
aceasta, cu persoanele dificile? Profesorul a descoperit că tatăl elevului era
alcoolic şi-i bătea, şi pe el şi pe mama lui.
A înţeles că tânărul, aparent insensibil, de
fapt plânsese mult, iar acum lacrimile i se uscaseră. A înţeles că
agresivitatea lui era o reacţie disperată a cuiva care cerea ajutor, dar nimeni
nu reuşea să-i descifreze limbajul. Strigătele lui erau tăcute. Era foarte uşor
să-l judeci.
Suferinţa mamei şi violenţa tatălui produseseră
zone de conflict în memoria băiatului. Agresivitatea lui era un ecou al
agresivităţii pe care o primea acasă. El nu era un agresor – era o victimă.
Lumea lui emoţională nu avea culori. Nu i s-a dat dreptul să se joace, să
zâmbească şi să privească viaţa cu încredere.
Acum era pe punctul de a pierde dreptul de a
învăţa, de a avea unica şansă de a de veni un om deosebit. Era pe punctul de a
fi eliminat.
Luând cunoştinţă de situaţie, profesorul a
început să şi-l apropie. Tânărul a simţit că cineva ţine la el, îl sprijină
şi-l preţuieşte. Profesorul a început să-i educe emoţia. El şi-a dat seama,
chiar din primele zile, că în spatele fiecărui elev nesociabil, a fiecărui
tânăr agresiv, se află un copil care are nevoie de afecţiune.
Peste câteva săptămâni, toţi au fost uimiţi de
schimbarea lui. Băiatul revoltat a început să-i respecte pe ceilalţi. Tânărul
agresiv a început să fie afectuos. A crescut şi a devenit un adult
extraordinar. Şi totul s-a întâmplat pentru că cineva nu a renunţat la el.
Toţi vor să educe tineri docili, dar cei care ne
fac să ne simţim frustraţi sunt aceia care ne testează calitatea de educatori.
Copiii voştri complicaţi sunt cei care vă testează dimensiunea iubirii. Elevii
voştri insuportabili sunt cei care vă testează calitatea umană.
Părinţii inteligenţi şi profesorii fascinanţi nu
renunţă la tineri, chiar dacă aceştia îi decepţionează şi nu le oferă o
compensaţie imediată. Secretul lor este răbdarea, obiectivul lor este educarea
afectivităţii. Mi-ar plăcea să cred că tinerii care azi vă decepţionează, ar
putea fi cei care vă vor dărui multă bucurie în viitor. Este suficient să
investiţi în ei.
6. A nu te ţine de cuvânt
parinti-comunicare-ww.jpgO anumită mamă nu ştia
să-i spună “nu” fiului ei. Cum nu suporta cererile, încăpăţânările şi agitaţia
copilului, voia să-i satisfacă toate necesităţile şi dorinţele, dar nu reuşea
întotdeauna şi, ca să evite altercaţiile, promitea ceea ce nu putea îndeplini.
Îi era teamă să-şi frustreze fiul.
Acea mamă nu ştia că frustrarea e importantă
pentru procesul de formare a personalităţii. Cel care nu învaţă cum să
reacţioneze în faţa pierderilor şi frustrărilor, nu va reuşi să se maturizeze
niciodată. Mama evita conflictele de moment, dar nu ştia că pregătea o cursă
emoţională pentru fiu. Care a fost rezultatul?
Acel copil şi-a pierdut respectul pentru mamă. A
început s-o manipuleze, s-o exploateze şi să se certe violent cu ea. Povestea e
tristă, căci fiul îşi preţuia mama doar pentru ceea ce avea ea – şi nu pentru
ceea ce era cu adevărat.
Când a ajuns adult, acel băiat a avut conflicte
grave. Pentru că şi-a petrecut viaţa văzându-şi mama disimulând şi neţinându-şi
cuvântul, a proiectat asupra mediului social o neîncredere cumplită. A
dezvoltat o emoţie nesigură şi paranoică – credea că toată lumea voia să-l
amăgească.
Avea mania persecuţiei, nu reuşea să lege
prietenii stabile, nici să-şi menţină un loc de muncă.
Relaţiile sociale sunt un contract semnat pe
scena vieţii. Nu îl încălcaţi. Nu vă disimulaţi reacţiile. Fiţi cinstiţi cu
tinerii.
Nu comiteţi această greşeală capitală.
Îndepliniţi ceea ce aţi promis.
Dacă nu puteţi, spuneţi „nu” fără teamă – chiar
şi atunci când copilul vostru face o criză.
Şi dacă greşiţi în acest domeniu, întoarceţi-vă
şi cereţi scuze. Greşelile capitale în educaţie pot fi soluţionate, când sunt
corectate rapid.
Încrederea este un edificiu greu de construit,
uşor de demolat şi foarte greu de reconstruit.
7. A distruge speranţa şi visele
copil-vise-ww.jpgCel mai mare păcat capital pe
care-l pot comite educatorii este acela de a distruge speranţa şi visele
tinerilor. Fără speranţă nu există drum, fără vise nu există motivaţie pentru a
înainta.
Lumea se poate prăbuşi peste cineva, acel cineva
poate să fi pierdut totul în viaţă – dar dacă are speranţă şi vise, are
strălucire în ochi şi bucurie în suflet.
Era un anumit tată foarte nerăbdător. Avea o
cultură academică înaltă. În universitate, toţi îl respectau. Afişa seninătate,
elocvenţă şi perspicacitate în deciziile care nu implicau emoţia. Cu toate
acestea, când era contrazis, îşi bloca memoria şi reacţiona agresiv. Asta se
întâmpla, în principal, când ajungea acasă. În departamentul său era sobru, dar
acasă era un om insuportabil.
Nu avea răbdare cu copiii săi. Nu tolera nici
cea mai mică deziluzie. Când a aflat că unul dintre ei începuse să consume
droguri, reacţiile lui – care deja erau negative -au devenit foarte agresive.
În loc să-l îmbrăţişeze, să-l ajute şi să-l
încurajeze, a început să distrugă speranţa fiu lui. Spunea: „Nu vei face nimic
în viaţă”, „Vei fi un ratat”.
Comportamentul tatălui îl deprima şi mai mult pe
fiu şi-l purta şi mai mult către refugiul în droguri. Din nefericire, tatăl nu
s-a oprit aici.
Pe lângă faptul că i-a distrus speranţa
băiatului, i-a blocat visele şi capacitatea de a avea zile fericite. Spunea:
„Nu mai ai nici o şansă!” „Îmi aduci numai necazuri”.
Unele persoane care îl cunoşteau mai bine pe
tată erau de părere că el avea dublă personalitate.
Dar, din punct de vedere ştiinţific, nu există
dublă personalitate. Ceea ce există sunt două câmpuri distincte de lectură a
memoriei, citite în împrejurări distincte – iar rezultatul înseamnă gânduri şi
reacţii complet diferite.
Mulţi oameni sunt mieluşei cu cei din afară şi
lei cu membrii familiei. Cum se explică acest paradox?
Faţă de cei din afară se înfrânează şi nu
deschid anumite „mlaştini” ale memoriei – adică arhivele care conţin zone de
conflicte.
Cu cei mai intimi, aceste persoane îşi pierd
controlul şi deschid „periferiile” subconştientului. În acel moment ies la
suprafaţă furia, nesăbuinţa şi critica obsesivă.
Acest mecanism e prezent la toţi oamenii, în mai
mare sau mai mică măsură – chiar şi la cei mai înţelepţi.
Toţi avem tendinţa de a-i răni pe cei pe care-i
iubim cel mai mult. Dar nu putem fi de acord cu aşa ceva. Dacă acceptăm, riscăm
să distrugem visele şi speranţa celor foarte dragi nouă. Tinerii care-şi pierd
speranţa au greutăţi enorme în a-şi depăşi conflictele.
Cei care-şi pierd visele vor fi mohorâţi, nu vor
străluci, vor gravita mereu în jurul nefericirii lor emoţionale şi a
eşecurilor. A crede că după cea mai agitată noapte, urmează cel mai frumos
răsărit este fundamental pentru o sănătate psihica bună.
Nu contează dimensiunea obstacolelor, ci
dimensiunea motivaţiei noastre de a le depăşi.
Una dintre cele mai mari probleme în psihiatrie
nu este gravitatea unei boli – fie ea o depresie, fobie, anxietate sau
dependenţă de medicamente – ci pasivitatea sinelui. O persoană pasivă, fără
speranţă, fără vise, deprimată şi care-şi acceptă necazurile ar putea să-şi
ducă problemele până la mormânt.
Una activă, plină de voinţă şi îndrăzneaţă, poate
învăţa să-şi administreze gândurile, să reconstruiască filmul subconştientului
şi să facă lucruri care depăşesc imaginaţia.
Psihiatrii, medicii, profesorii şi părinţii sunt
vânzători de speranţă, comercianţi de vise.
Un om se sinucide, doar când visele i se
risipesc şi speranţa îi dispare. Fără vise, nu există suflu emoţional. Fără
speranţă, nu există curaj pentru a trăi.
Augusto Cury –
“Parinti straluciti, profesori fascinanti”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu