În ziua de azi, oamenii
sunt foarte zăpăciti, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, şi se
pierd în grija cea multă. Eu pun în randuială un lucru-două, şi abia apoi mă
gândesc la altele.
Niciodată nu fac mai
multe lucruri deodată. Acum mă gandesc să fac lucrul cutare. Îl termin, şi abia
după aceea mă gandesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi
terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată,
o ia razna – şi numai ce se gândeşte la ele, ca îl şi apucă schizofrenia.
A venit la coliba mea
un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este
supărat de problema moştenirii etc. „Despre ce moştenire vorbeşti?“, i-am spus.
„Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire,
după care vei merge în armată, şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă“. M-a
ascultat, sărmanul, şi si-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.
- Părinte, şi eu
obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.
– Ceea ce îţi lipseşte
ţie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poţi să ai rabdare este că te
apuci de multe. Te împrăştii în multe părti, şi oboseşti. Asta îţi pricinuieste
şi o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet şi îţi dai osteneala. Când eram
în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de
el, nu avea deloc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca
să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Pe
toate le lasă neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn se
pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească
nimic. Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un
lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine
şi îi trag după ei şi pe altii. Pe cat se poate, să facă omul numai un
lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi
după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri
duhovnicesti va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos? (…)
- Părinte, oare nu e
mai bine ca un lucru să fie facut mai pe îndelete, ca să ne putem câştiga
liniştea?
- Da, fiindcă atunci
când lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeste întreaga
zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim o
nervozitate iar lucrarea care se face cu nervozitate nu e sfinţită. Scopul
nostru nu trebuie să fie a face multe într-o continuă nelinişte. Aceasta e o
stare diavolească. Lucrul de mână care se face cu linişte şi rugăciune se
sfinţeşte şi sfinţeste şi pe cei care îl folosesc – şi asa are sens atunci când
mirenii cer lucru de mână de la monahi ca binecuvântare; în timp ce lucrul
făcut cu grabă şi nervozitate transmite această stare diavolească şi
celorlalţi. Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristica oamenilor
celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin
lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Mult influenţează starea omului lucrul
de mână pe care il face, până şi lemnul! Înfricoşat lucru! Rezultatul muncii
omului e pe potriva stării în care se află când o face.
Dacă este nervos şi se
mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare; iar de cântă, de spune
rugăciunea, se sfinţeste şi lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar celălalt
dumnezeiesc. Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă veţi sfinţi
mereu şi toate se vor sfinţi. Atunci când cineva are mintea la Dumnezeu i se
sfinţeste lucrul său, rucodelia sa. Dacă, de pildă, fac o cutie şi spun şi
rugăciunea, mă rog şi în acelasi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul
meu nu e să fac cutii şi să le fac repede, ca să fac multe şi totodată să fiu
neliniştit. Asta e o stare demonică. Nu pentru asta am venit în mănăstire: am
venit ca să ne sfinţim şi să sfinţim ceea ce facem. Aceasta e pricina pentru
care uneori te simţi ca o funcţionară zeloasă în îndatoririle tale, pentru că
atunci când alergi să-ţi pui în rânduială treburile, uiţi să-l iei şi pe
Hristos. În schimb, dacă porneşti cu rugăciunea, te vei simţi ca o slujitoare a
lui Hristos. De aceea, bagă şi rugăciunea în lucrul tău, ca să va sfinţiti şi
tu, şi lucrul tău. Ştii cum binecuvântează atunci Dumnezeu, şi câte bunătăti şi
binecuvântări trimite?
- Părinte, când
lucrarea este intelectuală (de pildă o lucrare de traducere), cum este cu
putinţă să spui rugăciunea în aşa fel incât lucrarea pe care o faci să se
sfinţeasca?
– Atunci când lucrarea
e intelectuală, dacă mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinţeste, fiindcă
trăieşti în atmosfera lui Dumnezeu, deşi nu poţi spune rugăciunea. Când cineva
e într-o stare duhovnicească, se ajută mult pe sine. Nu încearcă să înţeleagă
noimele cu mintea, ci se luminează şi le află prin luminarea dumnezeiască.
- Dar când nu am
această stare duhovnicească şi trebuie să fac o astfel de lucrare?
- Atunci să o faci, dar
să te rogi şi să ceri luminare de la Dumnezeu. Să cauţi să te ajuţi, pe cât
poţi, cu noimele dumnezeieşti, şi să lucrezi cu evlavie. Să faci la fiecare oră,
sau din două în două, câteva minute, câteva minute întrerupere, în care să spui
rugăciunea.
- Mai ales în lucrarea
de traducere eşti foarte împrăştiat, Părinte. Trebuie să cauţi cuvinte, să
citeşti comentarii…
- Am spus şi în alte
dăţi: ceea ce ajută cel mai mult la traduceri este nevoinţa cu gânduri curate,
care îl fac pe om vas al harului. Atunci tâlcuirile dumnezeieşti ies din
luminarea dumnezeiască, nu din minte, din dicţionar şi din călimara cu
cerneală. Vreau să spun că trebuie să ne sprijinim pe ceea ce e mai însemnat,
adica pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rândul al doilea, adică pe omenesc.
- Părinte, grija
departează totdeauna de Dumnezeu?
- Ascultă de la mine
următorul lucru. Când un copil se joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai
dă seama dacă tatăl lui este alături şi-l mângâie; dar dacă-şi întrerupe puţin
joaca, atunci îşi dă seama. Aşa şi când avem vreo grijă, nu putem pricepe
dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, iar noi nu simţim. Ia aminte să nu
risipeşti puterile tale preţioase în griji de prisos şi în lucruri deşarte,
care într-o bună zi se vor face toate praf. Aşa te oboseşti şi trupeşte, şi
mintea ţi-o împrăştii fără rost, iar după aceea, Îi dai lui Dumnezeu oboseala
şi căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain.
În mod firesc, şi starea ta lăuntrică va fi la fel ca starea lui Cain, cu
nelinişte, şi oftaturi pe care ţi le va pricinui aghiuţă, care va fi alături de
tine. Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după
aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii şi nu lasă nimic
pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu şi se duce la treburi etc.,
trebuie să înţelegi că nu mergi bine şi să te neliniştesti, căci te-ai
îndepărtat de Dumnezeu. Să înţelegi că eşti mai aproape de lucruri decât de
Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor. De multe ori, din păcate, o satisfacţie
lumească înşala chiar şi pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit
să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se
nevoieşte ca să se facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale
trebuie să se limiteze doar la cele absolut necesare, ca să lucreze în cele
duhovniceşti. Atunci şi bucuria lui, ce va izvorâ din roadele duhovniceşti pe
care le va produce, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni şi va
hrăni cu îmbelşugare.
Cu munca şi grija multă
se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: ‘Faraon dădea multă muncă şi
mâncare multă israeliţilor, ca să uite de Dumnezeu‘. În vremea noastră,
diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, în multe lucruri. Munca multă,
mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu (Ieşire 1, 13-14), şi astfel să nu poată
– sau mai bine zis, să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă, ca
să-şi sfinţească sufletul…
Cuviosul Paisie
Aghioritul, "Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu