Părintele Porfirie îndrăgea familia, socotind-o una
dintre cele mai însemnate forme ale existenței umane. Era încredințat că
nucleul personalității umane se clădește – bine sau rău – în sânul familiei. De aceea, toată viața a
păstorit și a sfătuit nenumărate familii, cu multă dragoste.
Era interesat îndeosebi de relațiile personale profunde
stabilite în sânul familiei, între cei doi soți. Credea în rolul deosebit pe
care îl avea “dialogul iubitor” între cei doi părinți, în tandrețea relațiilor
și în exprimarea sensibilității dintre soți.
De asemenea, acorda mare atenție cazurilor unor copii
“rătăciți”, cum îi numea în chip grăitor. Era vorba despre copii cu diverse
probleme psihologice, care erau rezultatul unei atmosfere familiale tensionate
din pricina relațiilor agresive dintre părinți. Vorbea despre“copii rătăciți”,
dar și despre “părinți rătăciți“. Spunea că problemele copiilor apar chiar din
faza de sarcină, perioadă în care mama copilului nu a avut grijă să trăiască
liniștit, cu sufletul împăcat și în rugăciune. Părintele obișnuia să spună:
“Mama începe să își educe copilul chiar din clipa în care acesta se află în
pântecele ei, prin trăirile sale sufletești (pedagogie prenatală de îmbunătățire)”.
În asemenea cazuri în care copiii aveau probleme de
natura organică sau psihologică, Părintele Porfirie se străduia, cu nesfârșita
dragoste ce îl caracteriza, să fie alături de familia respectivă. De obicei începea
cu diagnoza problemelor.
